Câteva fracţiuni de secundă. Atât. Apoi începe lupta. Drilul cu un peşte de dimensiuni considerabile îţi oferă întotdeauna doza de drog care te face să te întorci mereu la apă. Unii sar cu paraşuta, alţii pilotează motociclete la viteze infernale. Chiar dacă le faci şi pe astea, nu-ţi poţi refuza niciodată o partidă la ştiucă. Momentul cel mai încărcat, poate, este totuşi reprezentat de clipele scurse la recepţia atacului. Concurează probabil cu desprinderea către saltul în gol al paraşutistului, dintr-un avion în perfectă stare de funcţionare. Dacă am şti dinainte, probabil şi secundele iminente atacului ar avea o încărcătură considerabilă. Uneori însă, acesta pare să nu mai survină niciodată...
Lacul de sub dealul Sicului
Deşi de multe ori frecventăm aceleaşi locuri de pescuit, folosim aproximativ aceleaşi tehnici de abordare a peştelui şi, la primele lansări, punem mereu nălucile pentru care am dezvoltat cea mai mare afinitate şi pe care le cunoaştem cel mai bine, o nouă partidă la ştiucă parcă nu seamănă niciodată cu cele precedente.
Toamna nu şi-a intrat încă în drepturi. Apa e caldă, temperatura aerului e ridicată şi acalmia domneşte încă de la primii zori ai zilei. Nicio adiere de vânt. Deşi mai este mult până la îngheţ, Lacul Ştiucilor pare un mare patinoar pustiu. Niciun pescar. În ultima vreme, aici rezultatele au fost tot mai slabe deşi dominaţia ştiucii este de necontestat. Probabil că până la urmă, aceasta a reuşit să se impună mai mult decât ne-am aşteptat în faţa celorlalte specii. Pescarii de staţionar se plâng şi ei că s-a cam restrâns activitatea plăticii. Exemplare mai mici şi mai puţine.
Particularităţile lacului, aşa cum mai aminteam, nu îl recomandă ca un habitat specific ştiucii. Adâncimile medii de 4 metri merg, însă, adesea până la 8 şi chiar peste 10. Prezenţa unui strat considerabil de nămol şi lipsa vegetaţiei submerse în marea parte a substratului pun mereu beţe în roate pescarului. Aici, localizarea peştelui devine o chestiune de informaţie şi adaptare.
A fi sau a nu fi
Perioadele de scădere în activitate a peştelui sunt de obicei determinate de temperaturi extreme, foarte rece sau foarte cald, de lipsa oxigenului din apă, de lipsa hranei, de fluctuaţia presiunii atmosferice, variaţia volumului apei – creşterea sau scăderea ei – aceştia fiind printe cei mai importanţi factori pe care şi pescarul, la rândul lui, îi poate sesiza cu uşurinţă. Astfel de perioade pot dura mai multe zile şi nu înseamnă că peştele nu se hrăneşte, doar că o face mai puţin, mai discret, cu un consum minim de energie şi este mofturos, suspicios, nehotărât, cu alte cuvinte „nu pune botul“, cum îi aud pe mulţi pescari spunând.
Nici măcar venirea nopţii nu reuşeşte să producă suficiente schimbări încât să transforme serile sau dimineţile mai răcoroase în momente prielnice abordării unor ştiuci care par să fi dispărut cu desăvârşire.
Anul acesta nu ne-a oferit o vară lungă şi foarte călduroasă. Perioadele scurte de caniculă intensă au alternat cu unele mai lungi de ploi şi inundaţii, fapt care a dus la o subdezvoltare a vegetaţiei acvatice. Reducerea semnificativă a arealului de vânătoare a ştiucii, a locurilor de pândă şi ambuscadă, cât şi lipsa camuflajului oferit de abundenţa plantelor, împreună cu împuţinarea populaţiei de peşti paşnici se adaugă la condiţiile nefavorabile ale unor zile caniculare.
În aceste momente, răbdarea, stăpânirea, discreţia şi perseverenţa sunt calităţi de aur. Flerul, informaţia şi inspiraţia vă pot ajuta în localizarea corectă a peştelui şi, împreună cu o doză cât de mică de noroc, atât de necesară, sporesc totuşi considerabil şansele. Toate acestea merg, hai să spunem strună (din titan), cu un vobler suspending!
.jpg)
Voblerele dintre ape
Voblerele suspending nu mai au nevoie de nicio prezentare. Sunt voblere obişnuite, dar cu nişte calităţi neobişnuite. Pot fi de tip jerk, crank, swim, pull, flat, fat sau cum mai doriţi. Însă caracteristica lor de bază este faptul că prin construcţie, li s-a atribuit un raport masă/volum care dă la nivelul corpului voblerului o densitate identică sau apreciabilă cu cea a apei, făcând năluca să rămână, în perioadele de stopare a recuperării, între ape – cum se mai spune – sau nemişcată, suspendată. O altă caracteristică a lor este aceea că au corpul tare – năluci hard body.
Alegerea formei şi dimensiunii vor dicta nivelul până la care o putem face să coboare în masa apei şi tipul de mişcări pe care dorim să i le imprimăm – evoluţia ei. Caracteristicile voblerelor hard body – suspending le recomandă pentru un pescuit din punct fix, ancorat cu barca sau de pe mal, pe ape stătătoare sau cu debit foarte redus. Lucr şi mai important, ele sunt voblerele ideale pentru abordarea unei structuri care, suntem convinşi, ţine peşte. Perioadele mai lungi de pauză în apropierea structurii, după ce am adus năluca la adâncimea dorită, într-o apă limpede specifică zilelor liniştite de vară, oferă peştelui suficient timp să declanşeze un atac asupra ei, chiar dacă nu asta îi era intenţia iniţială. Ne aflăm din nou într-o situaţie în care peştele nu se hrăneşte, dar trebuie făcut să atace.
Alegerea unei culori inspirate – în asemenea cazuri una cât mai naturală, a unei posibile prăzi – împreună cu o prezentare corectă pot anula neşansa luptei cu nişte condiţii de pescuit de altfel total potrivnice.
Din lac în puţ
Lacul este înconjurat jur-împrejur de un perete înalt de stuf care se continuă în apă. La marginea acestuia creşte vegetaţia cu tulpină mai moale care se dezvoltă şi sub apă, coborând în câteva praguri scurte şi abrupte. În anii trecuţi, se formau adevărate canale prin uriaşele structuri conglomerate de plante, iar pragurile erau mult mai lungi, mai înălţate şi coborau mai domol. Când apa era limpede şi căpăta reflexe de turbiditate, cu ajutorul ochelarilor cu lentile polarizante asistam la spectacolul unui peisaj asemănător unei jungle scufundate. Identificarea unor structuri submerse cât mai mari, care oferă multe locuri de adăpostire, vânătoare şi pândă, este primul pas care trebuie făcut. Acum apa e limpede şi neagră, dar nu întrezărim nimic. Pare un imens lac fără fund, iar singura soluţie este apropierea de mal. Structurile izolate, la o oarecare distanţă de mal, dar care ajung să străpungă pelicula apei, pot adăposti la bază exemplare capitale. Micile movile de pe fundul apei au avantajul de a nu ţine nămol şi de a permite plantelor să se dezvolte, semănând unor insule de verdeaţă. Şi acestea sunt locuri foarte bune de explorat cu nălucile.
Pescarul potrivit la locul potrivit
Primele lansări sunt perpendicular pe linia malului, la o distanţă apreciabilă, 25-30 de metri. Recuperările sunt lente, cu multe pauze şi svâcniri scurte din lansetă. După o duzină de lansări în evantai până în buza stufului, cu recuperări succesive pe acelaşi traseu pentru a exploata la maximum locul, mă mut chiar în zona în care am pescuit, la doar doi metri de mal şi mă ancorez.
Vor urma lansări în lungul malului, scurte, apoi tot mai lungi, până ce ating distanţa maximă a lanseului, traseu pe care voi face din nou mai multe recuperări succesive. Motivul pentru care folosesc această abordare este ca un eventual atac şi capturarea unei ştiuci să nu îmi compromită şansele pe care le-aş mai fi putut avea în drumul ştiucii în dril până la barcă prin tulburarea sau îndepărtarea altor exemplare care stau la pândă.
Zona cu dinţi
Ceea ce nu trebuie să uităm când pescuim cu un vobler suspending este că vrem să îl ţinem cât mai mult timp în zona identificată ca zonă potenţială de atac. Determinarea acestor zone nu este cel mai uşor lucru, dar este cel mai adesea reprezentată de marginile structurilor izolate de care vorbeam mai sus, de zona de delimitare a pragurilor din apropierea malurilor şi găurile ori canalele care se formează în aglomerările de vegetaţie. Când lansez în apropierea malului, aştept ca năluca să plonjeze în apă şi chiar atunci fac prima pauză. Atacul poate surveni chiar în acea secundă.
Când ştiucile sunt dezinteresate şi retrase tare în maluri, o astfel de lansare poate aduce năluca la doar câţiva centimetri de peşte. Acestuia îi trebuie câteva fracţiuni să iasă din apatie şi să identifice năluca, timp în care se şi decide asupra atacului. Următoarea mişcare a pescarului trebuie să fie una scurtă şi uşor smucită, care să nu scoată năluca mai mult de o jumătate de metru din zona unde a făcut contact cu apa. Urmează din nou o pauză în care voblerul stă suspendat o secundă-două şi acesta este momentul în care survin majoritatea atacurilor. Chiar dacă nu am activitate, continui recuperarea în aceeaşi manieră, executând recuperări scurte şi pauze mai lungi, având grijă în acelaşi timp ca, în perioada de repaus, să ţin firul cât mai întins pentru a sesiza atacurile fine ale peştelui. Şi după ce voblerul iese din zona fierbinte a vegetaţiei şi adăposturilor, păstrez pasul de recuperare a nălucii până la barcă, ştiuca urmărind uneori din aproape în aproape şi aşteptând doar un moment prielnic pentru a ataca. Atacul în asemenea situaţii poate surveni adesea de sub nălucă.
Abordarea structurilor izolate se face prin lansări lungi, dincolo de zona de ţintă şi recuperarea nălucii se face de o manieră care să o aducă la nivelul şi în locul dorit când ajunge în imediata apropiere a structurii, în zona de atac de care vorbeam, unde trebuie menţinută cât mai mult, dar totuşi fără pauze prelungite.
Voblerele cele mai reuşite sunt cele care reuşesc să învingă perfect atât Gravitaţia cât şi Forţa Arhimedică. În momentul stopării, acestea efectiv îngheaţă. Dacă sunt şi de tip jerk, construcţia le permite să evolueze aproape pe loc, executând mişcări naturale de o deosebită eficienţă, sub acompaniamentul pescarului, bineînţeles.
Înapoi în joc
Atacurile nu se lasă aşteptate. Nu multe, nehotărâte şi exemplare mici ce rar depăşeşc 40 de centimetri, care se luptă mai mult cu voblerul decât cu puterea lansetei pe care oricum nu o pot învinge. Am parte şi de câteva rateuri, lovituri scurte şi înfundate sau un simplu scuturat energic care nu dă nici timp de reacţie.
Locurile liniştite, mai adânci şi cu vegetaţie mai densă aduc şi exemplare mai mari, dar după minute bune de insistenţă şi lansări efectuate constant, pe acelaşi traseu, într-o maximă discreţie.
În ciuda apatiei de care dau dovadă şi a slabei intensităţi în hrănire, peştii luptă fabulos. Ştiucile bine trecute de 3 kilograme fac chiar două sau trei plecări de lângă barcă până să abandoneze lupta. La eliberarea lor, perioada de revenire durează ceva mai mult, de aceea e bine să nu le dăm drumul imediat ce le-am pus înapoi în apă. Lipsa oxigenului, efortul din timpul luptei şi diferenţa de temperatură a apei pe care o suportă exemplarele extrase de la mai mult de 3-4 metri adâncime le poate pune viaţa în pericol.
Pentru resuscitare trebuie să ţinem peştele complet sub apă, în poziţie orizontală – poziţia lui normală de deplasare – şi să-l mişcăm uşor înainte şi înapoi pentru o bună şi rapidă oxigenare a branhiilor. Când eliberăm un peşte, e bine să nu îi dăm drumul până ce nu ne asigurăm că şi-a revenit complet. Aceasta coincide cu plecarea lui destul de vioaie din mâinile noastre, înapoi spre libertate, înapoi la vânătoare, înapoi poate spre o altă partidă de pescuit.
| < Anterior | Următor > |
|---|
