Fluviul Volga – cel mai mare fluviu al Europei, râu simbol al Rusiei – străbate 12 mari oraşe, inclusiv Moscova, pentru a ajunge la Marea Caspică, cel mai mare lac sau mare închisă de pe planetă. La vărsare formează cea mai mare deltă din Europa, acolo unde răpitorii şi-au găsit refugiul în doar 5% din acest paradis. Am mers acolo pentru a înţelege ce înseamnă pescuitul la superlativ.
Minus 28 m altitudine. Aş fi zis că GPS-ul a luat-o razna dacă nu ştiam deja că am ajuns pe fundul unei vechi mări. Un pustiu de ţărână, întrerupt ici-colo de pete albe de sare şi de pâlcuri de iarbă măruntă, se aruncă bezmetic, fără niciun reper, în marginile înghiţite de pâclă ale orizontului. Pare că spaţiul a scăpat de sub control şi doar şoseaua îngustă, plină de gropi, aşază lumea în tipare familiare. Cămile lânoase, cu două cocoaşe, se zăresc din când în când păşind în relanti, parcă înotând în acest neant în care omul nu a lăsat în urmă decât cimitirele însingurate ale unei populaţii cu profunde tradiţii migratoare mongole. 
Prin pustiu
Şoseaua macină sute de kilometri, groapă după groapă, şi ne dezvăluie adevărata dimensiune a acestei părţi de Kazahstan prin care ne grăbim să ajungem la peştii Volgăi. Este o dimensiune ce palpită în imagini cu contrast halucinant, născute între SUV-urile de ultimă generaţie ce străbat câmpurile petroliere aflate în exploatarea americanilor şi maşinile Moskvici ale kazahilor de rând. Am parcurs peste 500 km într-un hău peste care sunt aruncate podeţe fragile, aşa cum sunt simbiozele dintre casele din chirpici şi antenele satelit care le domină acoperişurile, ori dintre pantofii cu toc înalt purtaţi de localnicele cochete pe uliţe şi mocirlele de primăvară care li se urcă lasciv pe glezne, în sus. Şi ar mai fi cârciumile ivite la margine de drum, în jurul cărora gravitează un gol imens, un fel de găuri negre care se hrănesc cu materia din jur – şoferi prăfuiţi, fermieri în căutarea cămilelor sau turişti nebuni ca noi, plecaţi după ştiucile de la capătul Volgăi.
Începe pescuitul
Insesizabil, tot acest peisaj de un ocru apăsător a început să se schimbe, ţărâna făcând loc verdelui crud al ierburilor. Eram în preajma marelui fluviu, la câteva gropi distanţă de barca ce ne va prelua pentru a ne pierde pe canale tulburător de asemănătoare cu cele din delta noastră. Nu mă întrebaţi cum am intrat şase pescari, plus bagaje, plus cârmaci, într-o singură bazarka – un fel de lotcă din fibră de sticlă, lungă de şase metri, motorizată cu un out-board de 20 CP. Cert este că am ajuns cu bine, pe o ploaie mocănească, la baza unde ne aştepta Maxim, un rus blond ca grâul copt, manager al acestei pensiuni care îşi derulează afacerea printr-o agenţie de turism din Franţa. Locul în care am ajuns, dotat cu două case-baracă şi un gen de ponton-dormitor, are o istorie ceva mai veche, de pe vremea sovietică, şi este legată de pasiunea unui nomenclaturist de la Moscova pasionat de vânătoare. Individul a descoperit locul şi s-a îndrăgostit instantaneu de belşugul de păsări de aici. A venit cu utilaje şi a înălţat grindul pentru a putea construi casele. Aşa şi-a câştigat locul faima în materie de vânătoare şi mai apoi şi de pescuit.
Cum ia Delta plasă
Canalul care trece prin dreptul grindului cu pricina este acum graniţă între Kazahstan şi Rusia. Acest canal este, de altfel, şi singura cale de acces spre ghiolurile unde am pescuit în cele trei zile ale aventurii noastre, aproape de capătul estic al Europei. Este vorba despre 5% din Delta Volgăi, partea kazahă, restul fiind la ruşi. Ei bine, nu numai că această deltă seamănă până la identitate cu Delta Dunării, dar şi destinul pare s-o înfrăţească cu aceasta. Ruşii au pescuit în 95% de Delta Volgăi intensiv, iar în paralel turismul a luat amploare. Mii de bărci puternice, sute de pensiuni, zeci de mii de pescari sportivi. Plase în devălmăşie, turişti care plecau acasă cu sacul de peşte, figuranţi de la oraş cu bani barbotând ghioluri şi canale cu sutele de cai putere ale limuzinelor lor plutitoare. Vi se pare cunoscut? Ei bine, astăzi cherhanalele şi pensiunile lâncezesc în lipsă de peşte. În schimb, în mica parte de deltă kazahă sărăcia a lucrat ecologic. Să braconezi înseamnă barcă rapidă, aparat de curentat, plase. Adică bani, iar Kazahstanul, în pofida petrolului din pântecele pustiului, este o ţară săracă. Şi mai este un aspect important: localnicii sunt neam trăit în pustiu iar peştele şi apa nu prea le dau ghes. Minoritarii la rândul lor, ruşi aciuaţi pe malurile Volgăi, nu au nici ei un apetit deosebit pentru ihtiofaună, aşa cum o au verii lor lipoveni stabiliţi în aval de Tulcea.
Mama Rusia
Bref, în tot timpul în care am hoinărit prin delta kazahă, nu am văzut mai mult de 10 vintire. În schimb zilnic, pe malul rusesc al canalului erau acostate şalupe ruseşti la care pescarii aduceau peştele capturat la setcile care sufocau ghiolurile lor. Partea kazahă colcăie de peşte şi este un fel de zonă de cruţare dacă ne gândim la presiunea mică a pescuitului şi la numărul mic de bărci care circulă pe aici. Belşugul din partea kazahă se regăseşte intevitabil şi în zona rusească de confluenţă, însă un kilometru mai adânc în teritoriul rusesc peştele dispare. Bineînţeles că am asistat la încălcări deliberate ale graniţei de către pescarii ruşi veniţi la caşcavalul kazah şi partea interesantă este că nu am văzut altercaţii între pescarii celor două ţări, ruşi de altfel şi unii şi alţii. Noi ne-am bucurat să fim de partea bună a baricadei şi am plecat încă din prima oră pe Volga să testăm peştii răpitori de aici, avaţi, bibani, ştiuci, şalăi şi somni. Primele informaţii importante legate de pescuit ne atrăgeau însă atenţia asupra apei mici din această perioadă în care multele baraje de pe Volga sunt încă închise, urmând ca în iunie să fie uzinată apa, fapt ce va ridica nivelul în deltă cu peste un metru şi jumătate.
Somnul kazah
În aceste condiţii ştiuca devenea specia ţintă a peregrinărilor noastre prin ghiolurile cu un aspect lagunar, amintind de Razelm-Sinoe, cu deosebirea că în Kazahstan apa acestor ghioluri curge, în unele zone curentul fiind destul de puternic, mai ales la trecerea dintre un ghiol şi altul. Pe canalul-graniţă peştele predominant este, în această perioadă a primăverii, somnul, în cantităţi care l-ar uimi şi pe cel mai bătrân lipovean de la noi. Practic, canalul colcăie de somn, în general piese între două şi şapte kilograme, specia constituind alibiul pescuitului comercial. Partea frumoasă este că somnii intră în labirintul ghiolurilor, toate cu apă foarte mică, rar depăşind 30 cm, cu fund tare – format în principal din nisip. Apă extrem de limpede, plante adaptate acestor adâncimi mici, peşti la vedere şi nu orice peşti. Puzderie de ştiuci şi de bibani ce ating frecvent un kilogram, somni – unii dintre ei mergând spre pragul celor 20 de kilograme. Trebuie să spun aici că uitându-ne cu ochelari polarizanţi prin apa limpede şi mică de o şchioapă, care permitea doar trecerea unei bărci cu pescaj fantastic de mic, aşa cum este bazarka, am văzut zone întunecate ce păreau zone cu vegetaţie. Numai că aceste zone au început să se mişte, să-şi schimbe forma. Erau somni lipiţi unii de alţii, în general peşti trecuţi de două kilograme. Câţiva dintre ei, mai puţin sperioşi, au gustat din oscilantele pregătite pentru ştiuci.
Nălucire de vânt
Pescuitul ştiucii în astfel de ape se bazează pe lansări lungi, ce au rolul de a masca pe cât posibil prezenţa pescarului şi a bărcii. Oscilantele uşoare s-au dovedit într-o primă fază singurele capabile să evolueze în aceste condiţii în care, nu de puţine ori zonele productive aveau mai puţin de 20 cm adâncime. Pare puţin plauzibil, însă au fost porţiuni de apă în care s-a prins bine şi în care chiar bazarka avea probleme, ghidul nostru împingând practic barca târâş cu carena prin nisipul ghiolului. Condiţiile, chiar şi pentru pescarii obişnuiţi cu japşele şi ghiolurile din Delta Dunării, sunt extreme. Oscilantele uşoare nu rimează cu lansări lungi, iar această problemă se agravează atunci când ai vânt, aşa cum am avut noi. Şi dacă gliderele şi voblerele floating s-au dovedit neputincioase în ape de 15 cm, la care se adaugă şi prezenţa plantelor, atunci a fost evident că singurele năluci capabile să ne aducă la mână cohortele de ştiuci care pândeau în jurul nostru nu puteau fi decât popperele şi stickbaiturile. Acestea din urmă s-au dovedit chiar adevărate campioane.
O privire superficială
Walking the dog este o tehnică ce are mai bine de o sută de ani, fiind inventată de pescarii americani pentru bass şi musky. Veţi vedea însă cât de bine funcţionează în Kazahstan şi în mâinile unor pescari români pentru a demonstra, încă o dată dacă mai era nevoie, universalitatea pescuitului cu năluci. Greutatea, forma fusiformă şi flotabilitatea ridicată au construit profilul ideal al stickbaitului, în esenţă, un vobler lipsit de barbetă, care evoluează la parametrii optimi prin jerkuri (pompaje) ritmice din lansetă. Astfel, la fiecare tracţiune, stickbaitul se va orienta cu partea anterioară când spre dreapta, când spre stânga, aceste poziţionări succesive determinând o înaintare în zig-zag, exclusiv în pelicula apei. Sunt modele care în pauza dintre două jerkuri plutesc perfect orizontal, altele plutesc cu capul în sus, ieşit din apă. Această poziţie oblică în repaus generează prin jerkuri scurte, dar energice, o acţiune asemănătoare cu a unui popper pe începutul mişcării, urmată de o evoluţie tipică unui stickbait. Pe ansamblu vom avea o nălucă de suprafaţă, cu un aspect natural şi cu o dinamică foarte asemănătoare cu a unui peşte rănit, panicat, atacat de răpitor. În apa foarte mică în care am pescuit, aceste stickbaituri au avut cea mai mare eficienţă, la care s-a adăugat spectacolul atacului ştiucii la suprafaţa apei.
Mult şi pe alocuri
În funcţie de model, un stickbait poate fi animat fie cu vârful lansetei orientat către apă (cel mai frecvent), fie uşor ridicat de la orizontală. Putem chiar inova, făcând năluca să sară pe apă, să ţopăie, după care să-i imprimăm evoluţia clasică. Nu treceţi cu vederea stopările, foarte atractive pentru ştiucă mai ales când suprafaţa apei este încreţită de vânt.
Bibanii au preferat jigurile uşoare, năluci ce şi-au găsit aplicaţia în pasajul cu curent destul de puternic dintre două ghioluri, câteva exemplare fiind chiar trofee. Rotativele, oscilantele mici şi swimbaiturile din plastic suplu, articulate, au fost şi ele pe lista de preferinţe ale bibanilor kazahi, cu toate că a fost greu de trasat o demarcaţie între pornirile agresive ale acestora şi atacurile ştiucilor, datorită densităţii foarte mari de ştiucă din canalul de trecere între cele două ghioluri. Această densitate mare era prezentă şi pe anumite porţiuni din ghioluri, mai ales acolo unde exista vegetaţie, însă şi în aceste condiţii au fost momente din zi fără captură. Faptul a confirmat postulatul din spinning care stabileşte că peştii răpitori au o discontinuitate spaţială şi temporală în comportamentul de hrănire, fenomen ce se traduce pentru pescar în localizare şi alegerea celor mai oportune momente (oră, zi, săpătămână, an) în funcţie de o multitudine de factori (solunare, presiune, temperatură etc.).
Cu gândul la avat
Aventura din Delta Volgăi a fost scurtă şi s-a încheiat cu o partidă de excepţie la somn, cu năluci, pe graniţa ruso-kazahă. Am plecat înapoi în lumea noastră ştiind că Marea Caspică are apă dulce mai mult de trei kilometri spre larg, în dreptul gurilor de vărsare ale Volgăi, şi că acolo stau ştiuci de peste 10 kilograme şi mult, foarte mult şalău. Mai ştiam că după ce noi vom fi ajuns acasă, nivelul fluviului va creşte vertiginos, iar avatul va deveni pentru câteva săptămâni regele ghiolurilor acestei delte îndepărtate. Sunt destule motive, să recunoaştem, pentru a lăsa în urmă cu părere de rău ştiucile dezlănţuite ale Kazahstanului, dar şi suficiente alibiuri pentru a reveni, în încercarea de a fi părtaşii unor noi experienţe pescăreşti în această fărâmă de Deltă a copleşitorului fluviu Volga.
| < Anterior | Următor > |
|---|
