Pescuitul cu jiguri şi năluci suple a ajuns atât de departe astăzi încât a realizat o punte între şalăi şi sateliţii geostaţionari. Este, dacă vreţi, o continuare, în termeni adaptaţi, a Războiului Stelelor, în care conflictul dintre Est şi Vest s-a lepădat de dimensiunea nucleară pentru a se insinua în trusa cu năluci a pescarului de spinning. Şi totul se datorează acestui GPS (Global Positioning Sistem), care vă ajută să vedeţi prin ochiul electronic al satelitului imaginea de ansamblu a apelor pe care le scrutaţi oricum, centimetru cu centimetru, cu ajutorul sonarului.Ieşit din raniţa soldatului high-tech, GPS-ul a devenit astăzi o unealtă la îndemâna oricărui pescar ce se doreşte a fi în pas cu tendinţele pescuitului modern. Mulţi însă dintre cei care îşi achiziţionează un GPS special pentru a reuşi localizări foarte precise pe lacuri ce le-au oferit în timp un istoric personal al capturilor nu înţeleg pe deplin modul în care acest instrument funcţionează şi – foarte important – îi sunt exploatate performanţele.
Mai repede la locul secret
GPS-ul este în primul rând un instrument ideal pentru navigaţie, iar unităţile montate pe automobile sunt astăzi ceva comun. Pornind de la această realitate tehnologică, trebuie să admitem că o unitate mixtă GPS/sonar nu mai pare astăzi SF în contextul pescuitului sportiv. Faptul că şi România este cartografiată digital vine să susţină această afirmaţie, chiar dacă apele, şi mai ales lacurile de la noi nu conţin pe astfel de hărţi date despre adâncimi, aşa cum conţin hărţile realizate pentru continentul nord-american. Vestea bună este că Garmin România are acum harta în detaliu pentru Delta Dunării, iar GPS-ul îşi va arăta în această conjunctură favorabilă avantajele atunci când este montat pe o barcă cu care hoinăriţi pe ghioluri şi canale pe care navigaţi pentru prima dată. Dar nu asupra navigaţiei aş vrea să mă opresc acum, ci asupra punctelor de interes memorate de aceste instrumente, informaţii ce deţin date despre localizarea anumitor structuri subacvatice. Revenirea în aceste locaţii cu ajutorul unui GPS scurtează orele pierdute cu localizările şi îi dau pescarului şansa să pescuiască efectiv o cât mai mare parte din timp.
Şalău digital
Aşa cum am văzut, GPS-ul a fost dezvoltat ca un sistem de poziţionare foarte rapid, care să poată să fie folosit de orice soldat, în orice situaţie. Folosind constelaţia de sateliţi geostaţionari, această unealtă minune a ieşit din lista top secret a armatei americane şi a devenit un serviciu disponibil şi în zona civilă. Această deschidere spre marele public are însă şi un cost, acela al „degradării” acurateţei sistemului, tocmai pentru a nu permite folosirea sa în scopuri militare ostile de către inamicii SUA. Cu alte cuvinte, precizia de 2-3 metri a sistemului folosit de militari devine pentru civili 20-30 m. În pescuit asta înseamnă că a avea un GPS este similar cu a scurta timpul de localizare pe anumite structuri subacvatice, dar precizia nu poate fi obţinută decât printr-un pescuit de tatonare, în adiţionare cu folosirea sonarului care poate recunoaşte structura căutată şi avută ca reper în GPS.
GPS-ul are o funcţionare eficientă în detaliu (vorbim de poziţionări pe spaţii de câţiva metri) la viteze de deplasare relativ mici şi nu trebuie să vă aşteptaţi ca atunci când veţi forja motorul bărcii să ajungeţi mai repede pe locul înscris în memoria instrumentului, care are uneori nevoie şi de 30 de secunde pentru a-şi recalcula poziţionarea. Astfel, pentru a avea o acurateţe cât mai mare (din ceea ce US Army vă lasă să ştiţi) când vă apropiaţi de locul cu pricina încetiniţi şi continuaţi deplasarea la relanti până când informaţia de la satelit este stabilizată. Cu toate aceste neajunsuri legate de acurateţe, neajunsuri pe care sistemul nu la are datorită tehnologiei folosite, ci prin prisma protecţiei în faţa unor inamici potenţiali care pot culege roadele acestui sistem, GPS-ul rămâne un instrument de mare ajutor pentru pescarul care preferă ape de mare întindere, aşa cum ar fi barajele de exemplu. Dar, aşa cum deja am aflat încă de la primii paşi făcuţi în jigging, localizarea şalăilor reprezintă aproape jumătate din postulatul unei zile reuşite, iar pescuitul în localizările cu un potenţial ridicat şi constant sunt puncte de reper esenţiale ale strategiilor de pescuit.
Drumul spre adânca societate
Aşadar, filmul unei localizări pe o apă de mare întindere începe cu apropierea de punctul respectiv. Reduceţi viteza de deplasare la minim în momentul în care sunteţi la 50–100 m de zona căutată, apoi urmăriţi cu atenţie traseul bărcii pe ecranul GPS-ului, încercând să o aduceţi cât mai aproape de punctul indicat ca way point. Din acest moment recurgeţi la o metodă empirică de localizare, folosindu-vă de minim două repere de pe mal, aşa cum sunt casele, stâlpii de înaltă tensiune, văile, dealurile etc., pe care trebuie să le aliniaţi astfel încât dreptele imaginare desfăşurate între barcă şi acestea să se intersecteze. Ţinând minte o astfel de combinaţie de repere, vă veţi apropia şi mai mult de structura pe care o căutaţi. Pasul al doilea ţine cont de suprafaţa limitată a structurii acvatice, structură ce se reduce de multe ori la o suprafaţă de doi-trei metri pătraţi, chiar şi mai puţin. Acolo unde relieful subacvatic este monoton, o simplă movilă poate deveni un punct de atracţie pentru pradă, transformat rapid într-un punct de conflict odată cu apariţia răpitorilor. În aceste condiţii pescarul este nevoit să treacă la pasul doi, şi anume la pescuitul de tatonare, prin care va pipăi cu jigul structura subacvatică şi va putea găsi pragul, groapa, movila, copacul scufundat sau bolovanii care formează relieful şi principalele elemente de acoperire. Pe un lac de întindere mică rolul GPS-ului devine oarecum secundar, orientarea vizuală în funcţie de anumite repere făcând diferenţa dintre un pescar capabil de aşa ceva şi un altul dependent de electronice. Pe lacuri de mare întindere în schimb, GPS-ul devine indispensabil dacă vrem să nu pierdem timp preţios cu localizarea.
| < Anterior | Următor > |
|---|
