După mai multe partide de pescuit, Ştiucarul capătă stil. Stilul se vede clar, de la Alegerea locurilor de pescuit Şi a echipamentului la preferinŢa pentru o anume nălucă ori strategie de urmat. De obicei e un lucru bun – În general experienŢa aduce succes. Câteodată Însă pescarul devine prizonierul propriului stil. Şi atunci, fiecare pe stilul lui piere!
De ani buni pescuiesc cu acelaşi prieten. Nu-I de mirare că ne cunoaştem perfect toţI piţigoii şi ştim la ce să ne aşteptăm unul de la celălalt. Cu toată prietenia care ne leagă, avem stiluri diferite.
PE REPEDE ÎNAINTE START
Bunăoară, lui îi plac recuperările rapide la apă mică, cu oscilante zglobii şi uşoare. Mişcarea nălucii e rapidă, cu vibraţii puternice, numai bună să o scoată din apatie şi pe cea mai puturoasă dintre ştiuci. Nu vă grăbiţi să-l condamnaţi – ştie şi el că la ştiucă nu trebuie să te grăbeşti. Ba chiar omul însuşi vă va spune verden faţă că o oscilantă trecută prin apă ca avionul cu reacţie înseamnă succes posibil la avat şi eşec previzibil la ştiucă.
Dacă amicul perseverează totuşi în „greşeală”, o face pentru că preferă să pescuiască în apă de mică adâncime. De e cumva şi burduşită zdravăn cu brădiş, cu atât mai bine. Ce mai turavura, omul iubeşte întinsurile de-o palmă. Parcă îl văd intrând cu barca în tăcere deplină, gata să eşueze pe un maldăr de buruiană, lansând cât de departe – din atâtea zeci de partide a învăţat probabil că ştiuca se sperie mai repede când stă la apă mică.
O să-l recunoaşteţi imediat dacă vă întâlniţi cu el pe baltă: pescuieşte mereu cu vârful lansetei săltat, de parcă ar vrea să agaţe cu el cerul. Începe recuperarea devreme în aer, aşa încât năluca e deja pe drumul de întoarcere când atinge oglinda apei. Nici nu ar avea cum altfel, are la dispoziţ ie numai zece centimetri în care să transforme tabla inertă în peşte bun de papa. Cea mai mică întârziere i-ar aduce drept premiu o imensă salată.
SCULE PENTRU VITEZA A ŞASEA
Normal, echipamentul i se asortează la stil – pentru că are nevoie de lansări lungi, compensează greutatea relativ mică a nălucilor cu un fir mai subţire şi lansete foarte rigide. Oricum, mulineta îi funcţionează perfect – cum ar fi să stea trei secunde să potrivească pick-up-ul, timp în care năluca i se încurcă prin jungla subacvatică?!
Între noi fie vorba, omul chiar prinde peşte, şi mult pe deasupra. E un spectacol să-l vezi când dă recital pe câte o câmpie cu ştiuci. Oscilanta evoluează la vedere, la fel şi cumetrele, venite din depărtare cu valul în cap, ca să ia gustarea promisă. Atacurile sunt vii, brutale, cu peşti sărind din apă cu fălcile căscate, după pradă.
Ce-i drept, viteza recuperării le mai joacă peştilor feste, ratările nefiind rare, dar la apă mică ştii exact de unde a venit cumătra, dacă mai e prin preajmă sau a tulit-o mai departe, obligându-te să-ţi reîncerci norocul. De fapt, cred că asta-l şi atrage – când după al cincilea atac ratat păcăleşti în sfârşit andrisanta, importă prea puţin că făcând o pauză sau prin schimbarea direcţiei de recuperare ori a nălucii, te simţi cu adevărat ştiucar priceput.
GRĂBEŞTE-TE ÎNCET…
…zic alţii. Bunăoară eu prefer să caut ştiuca în locuri dosnice şi înghesuite. Pentru mine partidele ideale se consumă în cu totul alt decor şi cu ceva mai multă discreţie. Prefer lansările precise, printre crengi scufundate şi fultane de stuf, adesea în ochiuri nu mai late de-o palmă. Nu mă interesează neapărat lansările lungi, ele nu-mi cresc şansa de a prinde un peşte. Aşa cum nici lacurile nu mă prea impresionează prin întindere, pentru că ochii minţii mele nu văd ştiuca răspândită matematic, una la trei metri pătraţi de apă.
Că e datorat măiestriei pescarului, că unei anumite caracteristici a nălucii, atacul se declanşează într-un interval bine definit, care începe de când obiectul-momeală atinge apa şi până la încetarea recuperării. Sigur că în cazul lansărilor lungi timpul ăsta pare mai mare. Dar dacă pescuieşti departe în apă mică e o falsă impresie – eşti obligat să recuperezi mai repede şi timpul efectiv de evoluţie a nălucii e de fapt mai scurt. În plus, te bucuri de toate dezavantajele lansă- rilor lungi, de la deviere în vânt, sen-sibilitate mai mică la atac şi rateuri mai multe la înţepare până la neglijarea totală şi irosirea unor locuri fierbinţ i, mai precis cele situate în imediata apropiere a bărcii.
Ei bine, când vine vorba de lansări la ştiucă mie-mi place scurtimea. Sigur, nici eu nu vreau să pierd din timpul în care ştiuca poate fi convinsă să atace. Pentru asta sunt obligat să cresc timpul de evoluţie a nălucii imprimându-i acesteia şi dans pe verticală. În consecinţă, iubirile mele se consumă la apă ceva mai adâncă, pe bază de năluci nu neapărat mai grele, ci alese pe sprânceană, astfel încât mişcarea lor pe cădere să fie perfectă. De fapt, nu insist pe recuperări lungi pentru că mă bazez mult pe localizarea peştelui şi prelungesc jocul nălucii în locul vizat.
ECHIPAMENTE DE TESTAT RĂBDAREA
Folosesc o „funie” bună să tragi cu ea buşteni pe mal. Dar şi ştiucile, îndeobşte bătrâne, care adastă în adâncuri. M-am despărţit cu greu de vechea-mi lansetă de fibră, înduplecat numai de „moliciunea” bine dozată a lansetei – prefer să-mi joace bine năluca decât să mi-o trimită la un kilometru distanţă. Cu toate că lansarea e mai scurtă, am timp suficient să încep recuperarea, ba de multe ori las intenţionat o mică „burtă” pe fir, pentru a permite momelii să penduleze liber prin apă. N-am ratat prea multe ştiuci din cauza asta, în schimb am păcălit enorm de multe pe „cădere”. Şi mai degrabă mă prindeţi cu vârful lansetei coborât sub apă decât cu el în sus printre nori.
Dezavantajul e că, spre deosebire de alţii, eu nu prea mă pot lăuda cu atacuri spectaculoase. De cele mai multe ori nu-mi zăresc adversarul decât atunci când îl aduc la barcă. Nu văd atacul, aşa cum i se întâmplă de regulă bunului meu prieten, şi nici drilul în totalitate. Dar pot să vă garantez că eu le simt mai bine. O ştiucă mare stă arareori în apă de-o palmă – pur şi simplu nu are fizic loc să se mişte fără a fi reperată de pradă ori prădători. Şi nici nu te dă pe spate cu lumânări la trei metri, răsuciri şi flic-flacuri în aer. Ştiucile prea mici nu o fac pentru că nu pot, cele prea mari pentru că au cu totul alt… stil.
Devierea bruscă şi rapidă a firului de la direcţia de recuperare e un semn mai bun că ai de-a face cu un animal pe cinste decât o apărare înverş unată. Disperarea şi agitaţia haotică caracterizează mai degrabă defensiva ştiucilor de dimensiuni medii. Sigur că de la patru-cinci kilograme în sus ştiuca odată înţepată nu face pluta prin apă şi demarajul e impresionant, dar asta e o altă discuţie.
CÂND STILUL FACE CASĂ BUNĂ CU PESCARUL
Probabil că vă întrebaţi deja cum de ieşim de atâta timp împreună, având stiluri total diferite. Sigur că discuţii despre unde mergem la pescuit se iscă de fiecare dată, stilul unuia potrivindu-se anumitor tipuri de ape şi al celuilalt cu totul altora. Vă asigur că de ani buni nu ne-am scos încă ochii, nici măcar din gre- şeală, pentru că nu alegem niciodată strategia partidei în funcţie de un stil sau de altul, ci strict în funcţie de condiţiile locale.
Să nu credeţi acum că amicul meu nu ştie să prindă ştiuci decât la apă mică ori că eu nu reuşesc să lansez departe. Ar fi şi absurd ca, pescuind amândoi pe un canal adânc de exemplu, eu să recuperez la o palmă de substrat şi el la o palmă de suprafaţă. De îndată ce stabilim de comun acord cea mai bună tactică de urmat, ne adaptăm imediat stilul, în funcţie de ceea ce ne aşteaptă la faţa locului. În fond, nu strategia se mulează pe stil, ci stilul pe strategie!
Când alegerea locului de pescuit e negociată între pescari cu oareşce experienţă şi implicit o tonă de stil – credeţi-mă, pescarul se mai schimbă, dar stilul său ba – nu e loc de argumente gen „azi pescuim la apă mică pe ghiolul x, pentru că-mi eşti dator cu o bere de la ultimul pariu”. Criteriile sunt clare şi obiective: azi-noapte a fost ger – alegem lacul mare şi adânc, mai puţin expus variaţiilor brutale de temperatură. E furtună – alegem locuri ferite. Nu bate vântul, e nor şi un pic de ceaţă – întinsura ar fi perfectă. Deseori argumentele pot fi contrare: un soare beton înseamnă vara apă adâncă şi iarna apă mică, după cum bănuim că ştiucile preferă oxigen, respectiv grade în plus. Important e să nu-i dăm niciunuia importanţă absolută, ci să le judecăm pe toate într-un context. Care nu are nimic de-a face cu stilul nostru de pescuit!
Că nu întotdeauna reuşim, că stilul de pescuit îşi pune amprenta asupra noastră mai mult decât am dori, că uneori experienţa nu ajută, ci ne devine cel mai mare duşman, e o cu totul altă poveste. Pe care o puteţi citi mintenaş butonând fuguţafuguţ a… www.superpescar.ro
PROBLEMĂ CU ŞTIUCI
IPOTEZA
Se dau: o bucăţică de Trei Iezere la final de noiembrie 2009, nori, vânt puternic şI valuri pe măsură, 7 grade afară după brumă peste noapte, 5 grade în apă, limpede. Adâncimile sunt cele marcate în desen. Se cunosc poziţiile a patru bărci ancorate. Se ştie că în barca mobilă stau doi pescari cu stil şi unul care a ţinut o lansetă în mână pentru prima dată în viaţă cu numai o zi înainte. Se mai dau rezultatele finale după 4 ore: 5 ştiuci în bărcile ancorate, una de 1,6 kilograme. Primul pescar cu stil 6 bucăţi, maxim 0,9 kg. Al doilea 2 bucăţi, una de 1,4 kg, alta de 2,3 kg. Novicele 7 bucăţi, din care 6 peste 1,5 kg, cu una de 2,9 kg. Precizare: s-a lucrat cu greutăţi reale (raport de conversie 1 kg real = minim 2,5 kg ochiometrice). Se cere ecuaţia de soluţionare a problemei.
REZOLVAREA
Indicarea locaţiei nu ne ajută. Trei Iezere (românizat din Tri Ozera, rusescul pentru „trei lacuri”) e un complex extins de trei ghioluri cu japşele aferente, conectate prin canale cu lacul Bogdaproste şi Dunărea. Practic, un ecosistem deschis – situaţie tipică pentru Deltă – în care esocidele nu stau cu forţa. Peştii rămân aici de bunăvoie şI nesiliţi de nimeni, dacă găsesc hrană, oxigen şi temperatura potrivită. Or nu tot lacul oferă concomitent aceste condiţii – lac mare nu e egal obligatoriu cu ştiucă multă! 5 grade în apă după o săptămână caldă egal ştiuci apatice, alungate de pe întinsură de îngheţul de peste noapte. Mai ales într-un an cu ape mici, explorarea japşelor din dreapta desenului, teoretic locurile ideale, devine inutilă. Ecuaţia intermediară pentru aflarea necunoscutei „localizare”: ştiuci egal apă adâncă.
Imediat după răcirea bruscă a vremii, ştiuca nu mai aleargă după hrană. Prin urmare ea trebuie căutată activ. Să rămâi ancorat în acelaşi loc după patru ceasuri de pescuit fără rezultate e deja prostie. E un pretext că altfel te-aruncă vântul pe plaur, fără motor bun şi ancoră solidă nu ai ce căuta pe ghiol în timpul furtunii. Fiindcă nu ştiu unde stă exact ştiuca, pescarii „mobili” scanează lacul duşi de vânt, insistând acolo unde au atacuri. Se duc cu vântul spre mal, se întorc cu motorul spre mijloc. Obţin: ştiucă egal linia de îmbinare dintre apa medie şi apa adâncă. Nu merg în lungul ei ca să nu strice locurile; nici nu ar putea fără motor, pentru că e furtună. Rezolvarea pentru necunoscuta „tactică de abordare”: tatonare prin pendulări repetate perpendicular pe linia fierbinte.
Ambii pescari cu experienţă pescuiesc cu oscilante medii, relativ înguste, de 7-8 cm şi 11-14 grame, ca să arunce departe şi fără deviere în vânt. Teoretic, apa adâncă le permite. Practic, vântul şi deriva bărcii îi forţează la recuperări rapide. Pentru ei nori grei egal linguri argintate. Novicele primeşte o tablă coclită, bicoloră, lată şi uşoară (5 grame) cu care de abia poate lansa dincolo de prova. Nu prea ştie să recupereze, până dă la manivelă lingura cade, jucată de tangajul bărcii. Rezultă recuperări haotice, întrerupte, accidentate – numai bune să corupă ştiucile mari. Necunoscuta „metodă” variază individual!
Ecuaţia finală: localizare + tactică + metodă egal rezultat.
OBSERVAŢII
Necorupt de experienţă, novicele a câştigat tocmai pentru că nu a pescuit cu stil. Probabil că altfel ar fi ales şi el linguri grele pentru apă adâncă şi argintate pentru norii negri. Şi ar fi prins, cu stil, la fel de puţine ştiuci precum ceilalţi.
| < Anterior | Următor > |
|---|
