Merită să povesteşti despre acest acest râu, pentru că pe lungimea lui relativ mică, sub 20 km, se disting câteva zone care îl fac atractiv pentru pescuit. Îşi adună apele din izvoarele de sub creasta Negoiu, de la limita golului alpin şi doar după câteva sute de metri devine un râu cu debit apreciabil. Îşi prăvăleşte apele printre stânci desprinse din masiv, din cascadă în cascadă, pereţi verticali sugrumând din loc în loc firul apei, ca apoi să-i dea drumul ca să se liniştească în cupe de marmură.
După ce intră în pădurea de brazi, începe prima porţiune aproape imposibil de parcurs: un vălmăşag de trunchiuri, crengi, cetină, bolovăniş, totul aruncat haotic, prin care ici colo se iţesc bulboane libere pentru pescuit. Se cere o condiţie fizică ieşită din comun şi mult curaj să încerci să ajungi la firul apei. În momentul în care râul întâlneşte poteca ducând la cabana ascunsă sub creastă, se schimbă şi aspectul lui. Curge mai liniştit, mărginit pe partea stângă de un drum forestier, destul de accidentat, iar celălalt mal e protejat de pădurea de fag şi arin. Poţi să dai dovadă de măiestrie în arta muscăritului, viespea şi musca verde fiind cele mai recomandate. Cu toate că dobele de aici ar fi ascunzişuri potrivite pentru păstrăvi-dulăi, mărimea lor sub medie este compensată de plăcerea pe care o ai când poţi exersa lansări clasice, lungi, spatele pescarului nefiind deranjat de copaci.
Chei pentru pistruiaţi
După două-trei ore de muscărit, dacă vrei să continui să pescuieşti, trebuie neapărat să schimbi stilul. Încep cheile. Lanseta de muscă nu-şi mai găseşte rostul. Drumul părăseşte apa, îşi continuă parcursul săpat în stâncă, la înălţime ameţitoare, deasupra unor prăpăstii cărora nu le vezi fundul. Porumbacul curge între doi pereţi verticali, scăpând din strânsoarea lor din când în când, formând bulboane a căror adâncime depăşeşte lungimea unei vergi de muscă şi sunt lungi de zeci de metri. Aici e sălaşul unor păstrăvi care au dimensiuni întâlnite doar în lacurile de acumulare. Nu cred c-am mai găsit, în ţară, loc de pescuit de o asemenea dificultate. Nu poţi parcurge cheile de la cap la coadă pe tot parcursul lor, chiar dacă debitul râului este foarte scăzut, cum se întâmplă uneori prin august. Dacă ai ghid potrivit, poţi coborî în două trei locuri până la apă. Aici lansezi în câteva întinsuri, apoi ori urci din nou la drum, ori trebuie să stăpâneşti la nivel înalt tehnici de căţărare ca să poţi ocoli ţancurile care parcă nu mai au capăt. Puţini sunt cei care se încumetă să încerce să pescuiască, sau să braconeze în aceste locuri. Acesta e şi motivul pentru care aici îşi fac veacul adevăraţi monştrii: morcodani de peste un kilogram constituie capturi normale pentru această zonă. Dar problema mare este să ajungi la ei şi apoi să-i faci să muşte: stând agăţat de vreo stâncă, îi vezi cum se mişcă încet în apa adâncă şi totuşi de o limpezime ireală.
România riverană
După aproape doi kilometri, Porumbacul scapă din închisoarea de piatră, intrând în pădurea de arin şi fag, care o acoperă protector până la întâlnirea cu fratele mai mic, pârâul Porumbăcelul. În această porţiune poţi lua, aruncând pe sub mână linguriţe de 3-4 grame, păstrăviori de două-trei veri, care merită eliberaţi cu speranţa că-i vei regăsi peste câţiva ani. Până la intrarea în satul care împrumută numele râului, îşi împrăştie apele într-o luncă largă, curgând monoton peste pietrişul adus de-a lungul timpului din înălţimea muntelui. Locurile nu dau rezultate notabile pentru muscari, cu toate că apa ascunde pe sub bolovani păstrăvi frumuşei. Acest lucru îl cunosc şi sătenii din zonă, deoarece spre toamnă, când apa e scăzută, pornesc în cete pe râu în sus, căutându-i cu mâna pe sub pietre, aruncând bucăţi de dimensiuni respectabile pe maluri, de unde copiii de-o şchiopă îi strâng în pungi ,,de-un leu”. După ce întâlneşti două-trei hoarde scotocind pe sub fiecare piatră, stricând apa pe kilometri întregi, îţi piere tot cheful de pescuit.
Păstrăvi, mon cher!
Traseul parcurs de râu de la ieşirea din sat până în comuna situată pe malul Oltului, Porumbacul de Jos, a fost şi este de ani de zile locul de muscărit preferat de mine din împrejurimile Sibiului. Totul a plecat de la o revistă de pescuit franţuzească, apărută la începutul anilor `90. Una din reclamele făcute celebrei linguriţe Meps nr. 2, înfăţişa un pescar lansând pe un râu care curgea printre dealuri care ascundeau petice răzleţe de zăpadă. Această imagine păstrată în memorie, după un timp a dat naştere la tot felul de idei. Eram convins că păstrăvii se prind cel mai bine la mijlocul verii, că după deschiderea de la început de mai, nu făceam prea mare brânză pe apele de zăpadă care curgeau pe la poalele Făgăraşilor. Iunie şi iulie erau lunile preferate de cei doi-trei prieteni muscari cu care hălăduiam prin munţii din înprejurimile Sibiului. Convins că franţuzul din poză nu pierdea vremea degeaba la sfârşitul iernii şi cum tocmai terminasem un lot proaspăt de muşte prototip, potrivindu-se câteva zile neobişnuit de calde pentru februarie, am hotărât să văd cam ce mai e nou pe ape.
Muscă oricum
S-a făcut să nu pot urca cu maşina mai departe de Porumbacul de Sus, drumul fiind blocat de lucrări de întreţinere. La întoarcere, locul în care cotul făcut de râu se apropie de drum mi-a trezit acel simţ pe care îl dobândesc pescarii după ani de zile de plimbări pe lângă ape: ,,aici trebuie să fie”. Şi au fost. I-am văzut cum stăteau grămadă într-o bulboană, în margine de şuvoi, ferindu-se de curentul rece, ridicâdu-se la suprafaţă şi culegând gângănii trezite prea devreme de căldura văratică. Nu mi-a făcut nicio plăcere să-i prind. O putea face orice novice în ale pescuitului, pentru că luau musca din orice postură, indiferent cum cădea, nu-i interesa nicio prezentare, totul era să treacă musca pe deasupra lor. Cum asemenea pescuit nu prezenta niciun interes, în fond asta nici nu era muscărit, am strâns sculele şi-am plecat spre casă. Acum am priceput de ce e închis la păstrăv şase luni pe an. Am aşteptat vara şi de atunci am ieşit de multe ori între Porumbace.
Începând de la cascada amenajată pentru vreo moară care s-a pierdut în timp, de la ieşirea din Porumbacu de Sus şi până la vărsarea în Olt, râul trece printre ogoarele localnicilor, străjuit de pâlcuri de sălcii care, din loc în loc, formează zăvoaie de nepătruns, făcând meandre dese prin solul cu piatră puţină. Curge repede peste podine de marnă, lovind ca un berbece în malurile de pământ, sub care sapă cuptoare adânci, ale căror adâncimi poţi doar să le bănui.
Secretul gulerului
Între dobele nenumărate râutl face întinsuri liniştite, în coada cărora ies la soare păstrăvi mărunţei, necăjindu-te minute întregi, atunci când te chinui să descurci firul încurcat de zbaterea nebună care urmează după înţepătura dată în momentul în care vezi străfulgerarea ridicării după muscă. Bucăţi frumoase prinzi tot cu muştele care nu te-au înşelat atâţia ani, chiar dacă între timp ai încercat modele tot mai dichisite. În capăt de forfac pui un Coachman din pană de păun, cu fulg de cocoş porumbac, astfel legat încât la dobele adânci să-l poţi schimba iute cu corobetele din lână galbenă, sub care se ascunde liţa de cupru care scufundă iute momeala mincinoasă, încercând să-l păcălească pe stăpânul de drept al cotlonului de sub rădăcina salciei ce stă să cadă. Neapărat să te apropii de apă târâş, nu carecumva să te simtă, ca să pui la lucru şi musca de arin, sau o viespe cu burtă galbenă şi subţire, cercuită cu fir de aţă neagră, lăcuind corpul la final de montaj, aşa încât se semene cu gângăniile care zboară în zig-zag, staţionând o vreme în loc şi reluând din nou zborul contradictoriu. Ce trebuie ştiut şi respectat la execuţia muştelor de ape repezi, cu toată tentaţia de a obţine un rezultat cât mai spectaculos: să nu dai mai mult de trei ture de fulg, atunci când înfăşori pana pe cârlig pentru guler. Aşa le place peştilor de pe aici, muşte simple, fără ,,firţomenturi” străine.
America la noi acasă
O singură dată i-am înşelat cu o nimfă ,,uscată” neagră-maronie, zbârlită, montată pe un cârlig mare cât o părere, adusă de cineva din State, ca să-mi facă plăcere, fără să ştie prea bine ce cumpără. A rezistat doar o zi, când, spre seară a dovedit-o, deşirând-o, al cincizecilea păcălit. Ierni de-a rândul am încercat s-o repet, dar cu toate că mi se părea exactă, nu s-a bucurat de aprecierea auditoriului acvatic. Sau să fi fost ziua aceea, o zi de excepţie, când se întâmplă să sară de parcă ar veni sfârşitul lumii. Am petrecut între sate multe clipe plăcute în singurătate, muscărind nederanjat de nimeni. Lumea urca sus, în munte, ,,unde musai trebe să aflăm păstrăv”, fără să le treacă prin cap că ocolesc locuri cum numai în vise jinduiesc adevăraţii pescari.
Dar, cum orice lucru frumos nu ţine la nesfârşit, s-a întâmplat ca în atâtea alte locuri şi dăţi să intervină inteligenţa creatoare a vreunui conţopist care, nu se ştie pe ce considerente, să creadă de cuviinţă că această postată de râu trebuie neapărat regularizată. Aşa că, într-o bună zi, am găsit toată valea răscolită de buldozere, sălciile smulse şi împrăştiate în toate direcţiile, săpate gropi în fel şi chip şi apa curgând între două diguri de pietriş. Toată sistematizarea a ţinut până la viitura de primăvară, când râul şi-a croit un nou făgaş, după cum a crezut el de cuviinţă. Ce folos, răul fusese făcut. Au trecut ceva ani şi abia acum, în ultima vreme, au început să apară urmaşi ai păstrăvanilor de odinioară.
| Următor > |
|---|
