Mutarea de la Cluj la Sibiu a produs schimbarea unui mod de viaţă, dar a impus şi modificarea stilului de pescuit. Obişnuit cu râuri largi, deschise şi destul de lente, unde se preta perfect şcoala engleză de muscărit, aici, în Mărginime, apele mici, vijelioase, acoperite de copaci, m-au obligat să-mi modific stilul de pescuit.
Noroc am avut cu Nelu, coleg nou de birou, în care am descoperit, din primele zile, un pescar înnăscut, mare cunoscător al apelor din Făgăraş. Într-un fel, explicabil, fiind ,,ficior” de pădurar din zonă. De la el am învăţat lansările pe sub mână, acolo unde arinii fac bolte de catedrală peste Porumbacu şi Avrig, ca şi ,,armonica” (desfăşori fir cam cât lungimea băţului şi lucrezi doar din mâna stângă), pe apele repezi ale Laiţei, Sâmbetei sau Cibinului în chei.
Pe tărâmul curcubeului
Dar de la el am mai învăţat să prind păstrăvi din iarbă. După ce am avut o zi nefastă pe Avrig, şi cum seara aveam invitaţi rudele soţiei, apărea o problemă care cerea rezolvare neapărată. Meditează Nelu preţ de câteva minute, apoi decide: ,,Mergem să luăm opt bucăţi.” Cum prin zonă încă nu apăruse nici un Metro, m-am cam mirat. Dar de la Nelu te puteai aştepta la orice. ,,Hai pe Jibrii”. Coborâm pe Avrig, trecem podul şi urcăm pe afluent. Nu-mi surâde ce văd: râu îngust, boltă de frunziş, apă mică. După ce urcăm pe drumul care însoţeşte pârâul, cam 500 de metri, traversăm apa şi intrăm într-o luncă deschisă, care oferă o imagine de ilustrată austriacă: pajişte cu iarbă până la brâu, în spate pădurea de molid, iar pe fundal crestele înzăpezite ale Făgăraşului strălucind în albastrul cerului. Sub poalele pădurii stau de strajă două foişoare de vânătoare. ,,Seara, ies capre şi dacă te uiţi mai spre margine, se văd brazde întoarse de mistreţi în căutare de rădăcini.”
Cât mai natural
,,Foarte fain, da’ noi suntem la pescuit, n-am venit la vânătoare. Unde vrei să pescuim?” ,,Păi, ai trecut peste apă de vre’o trei ori. Şi acum stai deasupra ei”. Nu văd nimic. Ba da, un firişor, nu mai lat de două palme, se strecura neauzit pe lângă noi. ,,Păi în iarbă ce să prind, cosaşi?” După privirea pe care i-o arunc, Nelu se simte dator să lămurească novicele. ,,Întâi schimbi muştele, laşi numai carabetele. Îl pui pe cel lestat cu liţă de cupru. Laşi fir de cel mult un metru şi dai aici.” Îmi arată un pic mai sus, o ,,dobă” de apă săpată adânc în pământul moale, cât s-o treci cu-n pas mai mărişor. Nici nu se scufundă bine şi firul pleacă sub lespedea ce străjuia marginea bulboanei. Dintr-o mişcare, arunc păstrăvul pe mal. ,,Unde poate să stea o asemenea bucată?” ,,Dacă bagi mâna sub piatră, o să vezi că de abia ajungi la capătul ascunzişului. Acolo îşi are sălaşul, pândeşte şi nu iartă nimic. Ce-i interesant: se pare că aici nu se aplică nicio lege care dă nazuri peştilor din apele mai mari, cum ar fi solunarele, presiunea ridicată, sau mai ştiu eu ce alte motive care-i face mofturoşi. Hai în sus pe pârâu, încearcă în fiecare dobă, să îndeplinim comanda”. Până la capătul apei, nu mai lungă de două sute de metri, am luat într-adevăr opt bucăţi şi toţi mult peste măsură. De unde o fi ştiut Nelu numărul exact?
Pe firul apei
Lecţia învăţată mi-a prins bine nu după multă vreme pe-un braţ al Dobrei, afluentul Sebeşului, râul de poveste pe vremea lui Pop Ionel şi, mai târziu, al lui Sadoveanu. Fiind invitat cu-n grup de prieteni la un Ocol Silvic în zonă, bineînţeles c-am luat băţul de muscă, căci nu se ştie niciodată... Pădurarul mă sfătuieşte superior: ,,Daţi pe apa din faţa cabanei, sunt bucăţi ca lumea, acum, că-i august, merge la muscă roşie, da’ trebuie să fii mare meseriaş să prinzi pe căldura asta”. Prea cald n-a fost, ca să am scuze că vin cu coşul gol. În afară de trei sau patru păstrăviori de două veri, nu s-a ridicat mai nimic ca lumea. Şi în definitiv, nu-i nici prima şi, sigur, nici ultima dată când nu prind ceva. Nici râul nu era prea grozav: boltit de arini, mic, plin de brusturet şi zmeuriş. Nicio plăcere să te uiţi mai mult în jur, în afară de apă, să nu dai nas cu vreun urs. Aşa că, hai la cabană, deja se înserează. Când să trec drumul, văd un pârâiaş care venea din munte, sărind vesel, din cascadă în cascadă, ocolind prin spatele cabanei. Parcă firişorul de apă era frate mai mare cu cel de la poalele Surului. Leg carabetele şi încep să-l pun la treabă, luând la rând băltuţă după băltuţă, până când apa s-a pierdut în frunziş.
Vânare de fluturi
Mai în fiecare gropan era un stăpân de nădejde. Aşa, acum putem să ne prezentăm mai onorabil. Merita să fotografiezi mutra facută de inginerul silvic: ,,Deee aiiici?”. ,,Am respectat întocmai indicaţiile preţioase date de pădurarul tău”. Mult mai târziu, am aflat că râuşorul cu pricina era un fel de crescătorie, în care se păstrau rezerve strategice pentru musafiri simandicoşi. M-am lămurit şi ce era cu plăsuţa, ca şi cea de prins fluturi, atârnată sub streaşina cabanei.
Am mai descoperit cu ocazia preumblărilor pescăreşti şi alte pârâiaşe „cu iarbă”, dar rar am pescuit pe ele, plăcându-mi doar râurile largi, unde poţi să găseşti adevărata plăcere a muscăritului.
| < Anterior | Următor > |
|---|
