SuperPescar - SUTA LA SUTA PESCUIT

Merită să povesteşti despre acest acest râu, pentru că pe lungimea lui relativ mică, sub 20 km, se disting câteva zone care îl fac atractiv pentru pescuit. Îşi adună apele din izvoarele de sub creasta Negoiu, de la limita golului alpin şi doar după câteva sute de metri devine un râu cu debit apreciabil. Îşi prăvăleşte apele printre stânci desprinse din masiv, din cascadă în cascadă, pereţi verticali sugrumând din loc în loc firul apei, ca apoi să-i dea drumul ca să se liniştească în cupe de marmură.
După ce intră în pădurea de brazi, începe prima porţiune aproape imposibil de parcurs: un vălmăşag de trunchiuri, crengi, cetină, bolovăniş, totul aruncat haotic, prin care ici colo se iţesc bulboane libere pentru pescuit. Se cere o condiţie fizică ieşită din comun şi mult curaj să încerci să ajungi la firul apei. În momentul în care râul întâlneşte poteca ducând la cabana ascunsă sub creastă, se schimbă şi aspectul lui. Curge mai liniştit, mărginit pe partea stângă de un drum forestier, destul de accidentat, iar celălalt mal e protejat de pădurea de fag şi arin. Poţi să dai dovadă de măiestrie în arta muscăritului, viespea şi musca verde fiind cele mai recomandate. Cu toate că dobele de aici ar fi ascunzişuri potrivite pentru păstrăvi-dulăi, mărimea lor sub medie este compensată de plăcerea pe care o ai când poţi exersa lansări clasice, lungi, spatele pescarului nefiind deranjat de copaci.

Chei pentru pistruiaţi
După două-trei ore de muscărit, dacă vrei să continui să pescuieşti, trebuie neapărat să schimbi stilul. Încep cheile. Lanseta de muscă nu-şi mai găseşte rostul. Drumul părăseşte apa, îşi continuă parcursul săpat în stâncă, la înălţime ameţitoare, deasupra unor prăpăstii cărora nu le vezi fundul. Porumbacul curge între doi pereţi verticali, scăpând din strânsoarea lor din când în când, formând bulboane a căror adâncime depăşeşte lungimea unei vergi de muscă şi sunt lungi de zeci de metri. Aici e sălaşul unor păstrăvi care au dimensiuni întâlnite doar în lacurile de acumulare. Nu cred c-am mai găsit, în ţară, loc de pescuit de o asemenea dificultate. Nu poţi parcurge cheile de la cap la coadă pe tot parcursul lor, chiar dacă debitul râului este foarte scăzut, cum se întâmplă uneori prin august. Dacă ai ghid potrivit, poţi coborî în două trei locuri până la apă. Aici lansezi în câteva întinsuri, apoi ori urci din nou la drum, ori trebuie să stăpâneşti la nivel înalt tehnici de căţărare ca să poţi ocoli ţancurile care parcă nu mai au capăt. Puţini sunt cei care se încumetă să încerce să pescuiască, sau să braconeze în aceste locuri. Acesta e şi motivul pentru care aici îşi fac veacul adevăraţi monştrii: morcodani de peste un kilogram constituie capturi normale pentru această zonă. Dar problema mare este să ajungi la ei şi apoi să-i faci să muşte: stând agăţat de vreo stâncă, îi vezi cum se mişcă încet în apa adâncă şi totuşi de o limpezime ireală.

România riverană
După aproape doi kilometri, Porumbacul scapă din închisoarea de piatră, intrând în pădurea de arin şi fag, care o acoperă protector până la întâlnirea cu fratele mai mic, pârâul Porumbăcelul. În această porţiune poţi lua, aruncând pe sub mână linguriţe de 3-4 grame, păstrăviori de două-trei veri, care merită eliberaţi cu speranţa că-i vei regăsi peste câţiva ani. Până la intrarea în satul care împrumută numele râului, îşi împrăştie apele într-o luncă largă, curgând monoton peste pietrişul adus de-a lungul timpului din înălţimea muntelui. Locurile nu dau rezultate notabile pentru muscari, cu toate că apa ascunde pe sub bolovani păstrăvi frumuşei. Acest lucru îl cunosc şi sătenii din zonă, deoarece spre toamnă, când apa e scăzută, pornesc în cete pe râu în sus, căutându-i cu mâna pe sub pietre, aruncând bucăţi de dimensiuni respectabile pe maluri, de unde copiii de-o şchiopă îi strâng în pungi ,,de-un leu”. După ce întâlneşti două-trei hoarde scotocind pe sub fiecare piatră, stricând apa pe kilometri întregi, îţi piere tot cheful de pescuit.

Păstrăvi, mon cher!
Traseul parcurs de râu de la ieşirea din sat până în comuna situată pe malul Oltului, Porumbacul de Jos, a fost şi este de ani de zile locul de muscărit preferat de mine din împrejurimile Sibiului. Totul a plecat de la o revistă de pescuit franţuzească, apărută la începutul anilor `90. Una din reclamele făcute celebrei linguriţe Meps nr. 2, înfăţişa un pescar lansând pe un râu care curgea printre dealuri care ascundeau petice răzleţe de zăpadă. Această imagine păstrată în memorie, după un timp a dat naştere la tot felul de idei. Eram convins că păstrăvii se prind cel mai bine la mijlocul verii, că după deschiderea de la început de mai, nu făceam prea mare brânză pe apele de zăpadă care curgeau pe la poalele Făgăraşilor. Iunie şi iulie erau lunile preferate de cei doi-trei prieteni muscari cu care hălăduiam prin munţii din înprejurimile Sibiului. Convins că franţuzul din poză nu pierdea vremea degeaba la sfârşitul iernii şi cum tocmai terminasem un lot proaspăt de muşte prototip, potrivindu-se câteva zile neobişnuit de calde pentru februarie, am hotărât să văd cam ce mai e nou pe ape.

Muscă oricum
S-a făcut să nu pot urca cu maşina mai departe de Porumbacul de Sus, drumul fiind blocat de lucrări de întreţinere. La întoarcere, locul în care cotul făcut de râu se apropie de drum mi-a trezit acel simţ pe care îl dobândesc pescarii după ani de zile de plimbări pe lângă ape: ,,aici trebuie să fie”. Şi au fost. I-am văzut cum stăteau grămadă într-o bulboană, în margine de şuvoi, ferindu-se de curentul rece, ridicâdu-se la suprafaţă şi culegând gângănii trezite prea devreme de căldura văratică. Nu mi-a făcut nicio plăcere să-i prind. O putea face orice novice în ale pescuitului, pentru că luau musca din orice postură, indiferent cum cădea, nu-i interesa nicio prezentare, totul era să treacă musca pe deasupra lor. Cum asemenea pescuit nu prezenta niciun interes, în fond asta nici nu era muscărit, am strâns sculele şi-am plecat spre casă. Acum am priceput de ce e închis la păstrăv şase luni pe an. Am aşteptat vara şi de atunci am ieşit de multe ori între Porumbace.
Începând de la cascada amenajată pentru vreo moară care s-a pierdut în timp, de la ieşirea din Porumbacu de Sus şi până la vărsarea în Olt, râul trece printre ogoarele localnicilor, străjuit de pâlcuri de sălcii care, din loc în loc, formează zăvoaie de nepătruns, făcând meandre dese prin solul cu piatră puţină. Curge repede peste podine de marnă, lovind ca un berbece în malurile de pământ, sub care sapă cuptoare adânci, ale căror adâncimi poţi doar să le bănui.

Secretul gulerului
Între dobele nenumărate râutl face întinsuri liniştite, în coada cărora ies la soare păstrăvi mărunţei, necăjindu-te minute întregi, atunci când te chinui să descurci firul încurcat de zbaterea nebună care urmează după înţepătura dată în momentul în care vezi străfulgerarea ridicării după muscă. Bucăţi frumoase prinzi tot cu muştele care nu te-au înşelat atâţia ani, chiar dacă între timp ai încercat modele tot mai dichisite. În capăt de forfac pui un Coachman din pană de păun, cu fulg de cocoş porumbac, astfel legat încât la dobele adânci să-l poţi schimba iute cu corobetele din lână galbenă, sub care se ascunde liţa de cupru care scufundă iute momeala mincinoasă, încercând să-l păcălească pe stăpânul de drept al cotlonului de sub rădăcina salciei ce stă să cadă. Neapărat să te apropii de apă târâş, nu carecumva să te simtă, ca să pui la lucru şi musca de arin, sau o viespe cu burtă galbenă şi subţire, cercuită cu fir de aţă neagră, lăcuind corpul la final de montaj, aşa încât se semene cu gângăniile care zboară în zig-zag, staţionând o vreme în loc şi reluând din nou zborul contradictoriu. Ce trebuie ştiut şi respectat la execuţia muştelor de ape repezi, cu toată tentaţia de a obţine un rezultat cât mai spectaculos: să nu dai mai mult de trei ture de fulg, atunci când înfăşori pana pe cârlig pentru guler. Aşa le place peştilor de pe aici, muşte simple, fără ,,firţomenturi” străine.

America la noi acasă
O singură dată i-am înşelat cu o nimfă ,,uscată” neagră-maronie, zbârlită, montată pe un cârlig mare cât o părere, adusă de cineva din State, ca să-mi facă plăcere, fără să ştie prea bine ce cumpără. A rezistat doar o zi, când, spre seară a dovedit-o, deşirând-o, al cincizecilea păcălit. Ierni de-a rândul am încercat s-o repet, dar cu toate că mi se părea exactă, nu s-a bucurat de aprecierea auditoriului acvatic. Sau să fi fost ziua aceea, o zi de excepţie, când se întâmplă să sară de parcă ar veni sfârşitul lumii. Am petrecut între sate multe clipe plăcute în singurătate, muscărind nederanjat de nimeni. Lumea urca sus, în munte, ,,unde musai trebe să aflăm păstrăv”, fără să le treacă prin cap că ocolesc locuri cum numai în vise jinduiesc adevăraţii pescari.
Dar, cum orice lucru frumos nu ţine la nesfârşit, s-a întâmplat ca în atâtea alte locuri şi dăţi să intervină inteligenţa creatoare a vreunui conţopist care, nu se ştie pe ce considerente, să creadă de cuviinţă că această postată de râu trebuie neapărat regularizată. Aşa că, într-o bună zi, am găsit toată valea răscolită de buldozere, sălciile smulse şi împrăştiate în toate direcţiile, săpate gropi în fel şi chip şi apa curgând între două diguri de pietriş. Toată sistematizarea a ţinut până la viitura de primăvară, când râul şi-a croit un nou făgaş, după cum a crezut el de cuviinţă. Ce folos, răul fusese făcut. Au trecut ceva ani şi abia acum, în ultima vreme, au început să apară urmaşi ai păstrăvanilor de odinioară.

Pescuitul cu muşte artificiale, cu vargă şi şnur, câştigă an de an o mulţime de adepţi seduşi de spectaculozitatea, eleganţa şi rafinamentul acestui stil aristocratic de pescuit, ce se aseamănă într-un fel cu măiestria şi virtuozitatea unui dirijor demn să conducă un concert simfonic de Anul Nou al Operei din Viena.



Din păcate, pentru începătorii fly fishing-ului, o primă sau o a doua partidă ratată poate echivala cu abandonul acestui fascinant stil de pescuit care de cele mai multe ori poate fi remediul cel mai indicat într-o societate guvernată de stres, multe angoase şi o fericire iluzorie. Pentru a preîntâmpina o prematură dezamăgire a lor şi implicit o dezertare din rândul pescarilor muscari şi pentru a le uşura iniţierea în acest stil de pescuit, e necesară o minimă informare şi prezentare a elementelor esenţiale care fac diferenţa între o partidă ratată şi una reuşită.

Varga subţire cu cheltuială se ţine
Iniţierea unui începător în ale muscăritului, contrar unei false prejudecăţi generale existente în lumea muscarilor autohtoni, nu e complicată şi nici măcar grea, trebuie doar să fie făcută în mod corect. Însuşi faptul că atunci cand se discută despre muscărit, majoritatea muscarilor români înţeleg păstrav şi lipan, sau cel mult clean, fără a ne referi la ceilalţi răpitori sau la peştii paşnici, reliefează în mod elocvent această prejudecată care mai degrabă ar putea fi pusă pe seama unei lipse de informare sau de ignoranţă pur şi simplu. Referindu-mă la elementele şi la detaliile importante ale pescuitului cu muşte artificiale în cazul salmonidelor, trebuie să specific faptul că nu neapărat calitatea echipamentului utilizat (calitatea în sine, care e direct proporţională cu bugetul alocat) influenţeaza în mod covârşitor rezultatul unei partide de pescuit, ci şi muştele şi tehnica folosită. Toate acestea, deopotrivă, determină păstrăvii sau lipanii să atace furibund şi în număr mare artificiala de la capătul forfacului.
Concret, un începător ar trebui să ştie că în funcţie de peştele ţintă pe care vrea să-l pescuiască îşi alege şi echipamentul. În cazul salmonidelor existente pe râurile mioritice, dotarea standard include combinezonul de neopren sau gore-tex, ori cizme de şold, vesta sau rucsacul cu accesorii necesare, varga, mulineta cu şnur, înaintaşul conic, forfacul şi muştele.
Combinezonul sau cizmele de şold, ca şi vesta, depind de bugetul alocat aşa că nu e nevoie de lămuriri prea multe. Varga de muscă utilizată pentru păstrăv sau lipan are anumite caracteristici tehnice ce se referă la lungime, greutate, clasă şi flexibilitate.

Cu echipamentul pe sub cetina munţilor
Pot demonstra acest lucru cu numeroase exemple, dar mă opresc la cazul unui celebru regizor român care anul trecut prindea cot la cot cu noi (noi cu beţe de fiţe!) păstrăvi şi lipani capitali pe un râu din Alpi cu un bat no name, mediocru ca performanţe, cu vârful rupt, fără ca păstrăvii sau lipanii să pară că obiectează la aceste neajunsuri... aşa că nu e cazul să aruncăm cu mulţi bani pe beţe fiţoase chiar de la început.
Pentru râurile noastre, un băţ de clasa 4 şi 9' este o bună alegere, se pretează atât pescuitului la uscate cât şi celui cu ude sau nimfe. Sigur că în cazul lipanului pescuit la muşte uscate mici se pot utiliza şi beţe clasa 3 de 8', 6" sau chiar mai scurte, ţinând cont de talia lipanilor neaoşi şi mai ales eleganţa stilului de pescuit al lipanului. Majoritatea iniţiaţilor pescuitului păstrăvului cu muşte uscate pe pâraiele de munte din toată lumea utilizează frecvent beţe clasa a 4-a mai lungi sau mai scurte.
Ca şi varga de muscă, mulineta se alege în funcţie de bugetul disponibil, dar pentru păstrăvii de pe râurile noastre are mai puţină importanţă, având doar rolul de a depozita şnurul. Numai în cazul în care mergem în locuri cu păstrăvi uriaşi e nevoie de mulinete de calitate superioară pentru a susţine dril-ul peştilor mari. În primul rând e necesar să fie cât mai uşoară şi să fie aleasă (să fie specificată) exact pentru clasa vergii cu care pescuim, mai exact să fie compatibilă cu varga pe care o folosim. Toate mulinetele au specificaţii pe ele la ce beţe de muscă se pretează.

Uscată sau umedă, aceasta-i întrebarea
Şnurul de muscă e un accesoriu important care determină prezentarea musculiţei pe apă. Oferta firmelor de şnururi e impresionantă, ca şi în cazul beţelor de muscă aşa că sunt multe şnururi bune pe piaţa de profil. În cazul pâraielor noastre de munte cel mai indicat model e şnurul floating DT, întrucât pescuim la distanţe scurte, iar cu un astfel de model prezentarea în cazul muştelor uscate e foarte fină şi uşoară. De fapt şnururile plutitoare DT au fost
create special pentru un pescuit de aproape.
Odată alese varga, mulineta şi şnurul, alegem liderul, partea intermediară între şnur şi muscă. E un accesoriu extrem de important în cazul pescuitului cu muşte uscate întrucat determină în mod covârşitor eleganţa prezentării artificialei pe apă. Liderul poate fi confecţionat dintr-un singur fir monofilament conic, poate fi făcut din mai multe bucăţi de monofilament de diferite grosimi sau poate fi împletit din fire mono sau din mătase cu o formă conică în cazul muştelor uscate. Lungimea lui e variabilă, pescarul fiind cel care hotărăşte lungimea lui în funcţie de tipul de apă pe care pescuieşte şi în funcţie de tipul muştei folosite. În cazul muştelor uscate, majoritatea amicilor cu care pescuiesc, ca şi mine, utilizează exclusiv lidere împletite din mătase de 2,4 m pe care le-am prelungit cu 70–80 cm de mono de diferite diametre. Un lider conic din mătase împletită mai lung în cazul muştelor uscate asigură o prezentare impecabilă,  foarte fină a artificialei pe apă creând un determinism clar între aşezarea muştei pe suprafaţa apei şi atacul peştelui. Diametrul forfacului (segmentul final al liderului) poate varia în funcţie de apetitul peştelui şi de mărimea momelii. De exemplu, în cazul păstrăvului, care nu e mofturos, ca şi lipanul, diametrul forfacului poate varia între 0,12 şi 0,16 mm, în timp ce la lipan poate varia între 0,10 şi 0,14 mm la noi în ţară. Bineînţeles aceste cifre pot fi modificate în funcţie şi de calitatea firului utilizat.
În sfârşit am ajuns poate la cel mai important accesoriu din arsenalul muscarului: muştele artificiale. Aceste muşte pot fi uscate, ude, streamere şi nimfe. Sunt realizate în diferite mărimi şi modele din diverse materiale. Fiecare categorie de muşte se pretează unei anumite tehnici de pescuit.


Abordări uscate
Tehnica pescuitului cu muşte uscate e relativ simplă. Mai întâi pescarul trebuie să abordeze corect apa pe care pescuieşte, adică să „citească apa”. Mai bine zis, pescarul se poziţionează cu faţa în amonte observând suprafaţa ţintă unde va arunca şnurul şi în mod imaginar va împărţi această suprafaţă în două-trei dreptunghiuri sau pătrate pe care le va explora sistematic cu aruncări mai mai scurte la început, apoi mai lungi, în scopul unei judicioase explorări a locurilor în care ar putea ataca păstrăvii. De obicei atacul survine în imediata apropiere a unui bolovan sau a unui buştean scufundat ori lângă o altă structură subacvatică. E important de reţinut că pescarul trebuie să înaiteze cu grijă prin apă. În cazul păstrăvului distanţa optimă de pescuit la muşte uscate se încadrează între 7 şi 12 m. Păstrăvul e un peşte sperios, dar în egală măsură este lacom şi dacă artificiala e prezentată în mod corect, atacă aproape instantaneu. Pentru a preîntâmpina rateul la înţepare e necesar ca tot timpul muscarul, după prezentarea musculiţei în zona ţintă, să ţină în mână (cea cu care ţine lanseta) şi şnurul întins pe care îl recuperează uşor pe măsură ce musca e adusă în aval de curentul apei menţinând permanent şnurul întins. Dacă se respectă această regulă, pur şi simplu peştele se înţeapă singur.



Păcăliţi de păstrăvi
Deseori se întâmplă ca păstrăvii să atace musca lovind cu coada fără să o apuce cu gura sau să sară pe lângă ea. E un semn că nu sunt convinşi de artificiala pe care le-am oferit-o sau n-au chef să se hrănească, fiind foarte selectivi. În alte cazuri e indicat să schimbăm musca refuzată cu un alt model mai mic sau cu alte culori. Pentru păstrăvii autohtoni aş recomanda tuturor începătorilor câteva modele de uscate: Adams “paraşută”, ureche de iepure “paraşută”,  muşte din quill (cotor de pană), negre sau maro, cu fulgi gri sau nuanţe cenuşii (dun sau light dun), în variante clasice sau paraşute, toate în mărime 12–14. Sunt modele suficiente pentru partidele la păstrăv. În cazul lipanului, modelele de muşte uscate clasice sunt ceva mai multe, dar aş recomanda debutanţilor câteva modele: quill de păun sau fazan cu hackle deschis sau porumbac, Adams, muşte palmerate cu corp portocaliu - toate pe cârlige 14–18, uneori mai mici.
În cazul în care se întâmplă să înceapă ploaia în timp ce pescuim, e foarte indicat să pescuim cu muşte uscate cât ţine ploaia, iar apa nu s-a tulburat încă. Cel puţin, atunci când păstrăvii se hrănesc furibund, atacurile se succed cu o frecvenţă de neimaginat. Rămâne doar să verificaţi această sugestie. Ar fi bine ca muscarul începător să înceapă pescuitul cu muşte uscate cu o singură muscă în capătul leaderului întrucât prezentarea e mult mai dinamică şi mai naturală decât prezentarea cu mai multe muşte.
Încercaţi să aplicaţi aceste sugestii de la primele partide de muscărit şi singuri o să vă convingeţi că nu e stil mai spectaculos, totodată incitant şi mai reconfortant, decât muscăritul. Rezultatele nu se vor lăsa aşteptate! Şnur întins!