Am găsit de curând într-o carte, care trata în linii generale piscicultura din 1962, câteva lucruri interesante despre bass. Cartea, scrisă pe vremea când primii crapi chinezești introduși în România abia ajunseseră la șapte kile, vorbea despre iminenta introducere a bassului (bibanul negru) în apele românești. Erau date ca exemplu Ungaria și Yugoslavia, țări unde bassul fusese introdus pentru a eradica un alt venetic american – somnul pitic. |ntre timp Stalin, Tito și Ceaușescu au demonstrat că nimic nu e veșnic, cu excepția chinezului, evident. Nu, nu e vorba aici despre compatrioții de la Dragonul Roșu, ci despre speciile de crapi care rad clorofila din bălțile noastre, de la nufăr la fitoplancton. Rezultatul îl puteți afla la fiecare partidă de pescuit în ape chioare, nămoloase, numai novac și fito, cu caras în coadă, spre gloria biodiversității. Dacă ne gândim că la noi în locul bassului, oprit la graniță, a fost drojdierul hămesit, cu prostovol și tomoxan, putem deduce că somnul pitic nu mai este demult o amenințare la adresa pisciculturii naționale.
Așa se face că astăzi e bucurie mare cu șrot, mici și grătare pe apele noastre bântuite de crapii chinezești, din umbra răcoroasă a cetinei din munți și până în Deltă. Uite așa suntem noi, i-am așteptat 50 de ani pe americani să vină, dar am hulit ecologist bassul american, până au aterizat peste noi puscașii marini la Kogălniceanu, cu scutul anti-rachetă cu tot. Acum, când neam văzut cu sacii în căruță și apele praf, am mai prins cheag și tupeu să ridicăm puțin ochii peste gard. La unguri bassul aduce bani patronului de baltă care are și super oferte cu știuci de un metru și crapi cât roata tractorului. Și așa se întâmplă în Portugalia, Italia, Spania, Franța. Dacă te uiți la ofertele suedezilor și norvegienilor, te ia amețeala, îți vinzi un organ și pleci trap la Cercul Polar să te lupți cu lipani cât piciorul, știuci neprinse de o sută de ani și păstrăvi care muscăresc de pe vremea vikingilor. Nici cu Finlanda nu mi-e rușine, iar pentru cei cu gusturi mai urbane Olanda, Franța și Irlanda le oferă șansa crocodililor mâncători, dacă nu de oameni, atunci cu siguranță de voblere. Pensiuni, cabane, ape curate, ghizi civilizați, totul la prețuri similare cu cele din Delta noastră. Dar la cu totul alte trofee. Iar cei care vor să vadă cum e un somn de 100 de kile, nu braconat electric de hominizii din Mahmudia sau Mila 23, ci la capătul firului, pot merge în Spania sau Italia la rodeo de mustăcioși. Mai cu o căpșună, mai cu un doctor rupt în halat, ne pleacă românașii pe capete, iar pescarii nu sunt o excepție. Cu banii cheltuiți pe trei ieșiri în Deltă poți să mergi liniștit la știucă la Baltica. Trist, dar adevărat, la fel de adevărat ca un somn pitic de import pe gheața galantarului
| < Anterior | Următor > |
|---|
