Sturionii, ca familie, sunt printre cei mai vechi peşti care au supravieţuit până în vremurile noastre. Vechimea lor este estimată la zeci de milioane de ani (primele fosile aparţinând Cretacicului Superior, 65-80 milioane ani), astfel că în mod cert ei au fost contemporani cu ultimii dinozauri. Când aflăm asta titlul nu mai prea aşa fistichiu. Aceşti peşti primitivi care au supravieţuit din vremuri imemoriale se află, din păcate, la răscruce pentru că actuala stare de lucruri, greu de schimbat, duce inexorabil la dispariţia lor accelerată în următorii ani.
Sturionii sunt o familie mică (Acipenseridae) restrânsă la emisfera nordică. Sunt recunoscute ştiinţific 4 genuri: Scaphirhynchus cu 3 specii americane (din Mississippi până în nordul Mexicului), Pseudoscaphirhynchus cu cel puţin 3 specii în bazinul Mării Aral, Huso, cu 2 specii, una în Extremul Orient, Huso dauricus, alta europeană (Huso huso, morunul). Cel mai mare gen este Acipenser cu 9 specii native în Europa şi 10 în Asia şi America de Nord. Ca o descriere generală sturionii sunt peşti de talie mare cu cinci rânduri de plăci osoase, patru mustăţi. Aceste scuturi sunt mai pronunţate la indivizii de talie mică, fiind adesea parţial ascunse sub piele la adulţi.
Ciclu de viaţă
Majoritatea sturionilor sunt anadromi, adică se hrănesc în apele sărate sau salmastre ale mărilor şi desfăşoară lungi migraţii de reproducere în amonte, pe fluvii. Aceste migraţii încep de obicei la sfârşitul verii şi sunt mai puţin pronunţate când temperaturile coboară sub o anumită limită. Mulţi din reproducători iernează în apele dulci. Apogeul migraţiilor de reproducere în amonte are loc la începutul primăverii. Peştii care urcă în râuri vara târziu depun de obicei la distanţe mai mari în amonte, comparativ cu peştii care migrează primăvara. Toate speciile de sturioni depun în apele dulci pe perioada primăverii şi a verii. Depunerea are loc în general pe sectoare de râu cu un curent puternic, pe un substrat de pietriş. Femelele se întorc de obicei la locurile de hrănire imediat după reproducere ăn timp ce masculii rămân multe săptămâni în locurile de reproducere, în aşteptarea altor femele. Femelele majorităţii speciilor nu depun în fiecare an. Icrele şi larvele sunt foarte sensibile la concentraţia oxigenului. În general toate speciile native de sturioni europeni sunt capabile să-şi realizeze ciclul de viaţă exclusiv în apă dulce. Cinci din opt specii sunt cunoscute ca având populaţii nemigratoare, sau au indivizi care rămân în apele dulci. Populaţiile de Acipenser oxyrhinchus se hrănesc în lacuri mari (Ladoga şi Onega de exemplu) şi se reproduc în afluenţii acestora. Se cunosc populaţii nemigratoare, reofile la A, nudiventris, A. gueldenstaedti şi A. naccarii. La celelalte specii acestea au dispărut. Stocuri semi-migratoare de cegă erau cunoscute pe Volga. La momentul actual sunt deja dispărute persisitând doar formele dulcicole.
Cauzele dispariţiei
Printre peştii europeni sturionii reprezintă familia de peşti cea mai afectată de activităţile antropice, cum sunt bararea căilor de migraţiune şi supra-pescuitul. Cega este singura specie care s-a dovedit capabilă să reziste acestor acţiuni distructive. Sturionul de Atlantic (Acipenser sturio) sau şipul supravieţuieşte doar în bazinul fluviului Garonne din Franţa şi şansele sale de supravieţuire în apele naturale sunt doar teoretice. Acelaşi lucru se poate spune despre Acipenser colchicus din Marea Neagră , al căror ultime locuri de reproducere au rămas în Georgia. Din Turcia specia a dispărut ca urmare a construcţiei de baraje. Nici speciile dunărene nu se simt deloc bine. Nisetrul este în pericol grav de extincţie şi la fel şi păstruga. Morunul rezistă cu greu, mai ales că este specia cea mai mare, valoroasă şi implicit cea mai vânată. Populaţiile baltice ale lui Acipenser oxyrinchus sunt ca şi dispărute. De altfel majoritatea râurilor şi fluviile ce se varsă în Marea Neagră mai au sturioni doar obţinuţi din reproduceri artificiale şi populări. Singurele ape curgătoare unde mai există populaţii care migrează natural sunt Dunărea şi Rioni din Georgia. Şi în aceste ape sturionii sunt supra-pescuiţi. Pe Dunăre din 2006 s-a instaurat prohibiţia generală la pescuitul sturionilor dar tentaţia câştigurilor facile şi sărăcia endemică din zonele riverane face inaplicabilă legislaţia de mediu, în lipsa unor mijloace importante de control. Lupta pentru supravieţuirea sturionilor pare din start pierdută aşa cum este pierdută în Africa lupta pentru supravieţuirea elefanţilor sau a rinocerilor, şi vorbesc de mediul natural şi nu de rezervaţii. De altfel supra-pescuitul sturionilor este o realitate cvasi-generală. Suprapescuiţi în mare pentru carne şi în fluvii pentru caviar sturionii sunt pe cale să piardă războiul supravieţuirii.
Reversul medaliei
Sturionii sunt extrem de asemănători la înfăţişare şi caracteristici şi sunt dificil de identificat cu precizie. În plus deoarece populaţiile majorităţii speciilor, cu excepţia cegii, depind în mare parte de popularea cu juvenili din fermele de acvacultură, identificarea lor devine şi mai problematică. Multe ferme de acvacultură produc şi hibrizi. Cel mai frecvent este besterul (morun cu cegă), care este produs în întreaga Europă. De asemenea specii exotice cum este sturionul siberian (Acipenser baerii) sau specii americane sunt produse în ferme. Fermele de acvacultură care reproduc sturioni de la Marea Neagră şi Caspică folosesc de cele mai multe ori reproducători din apele naturale. Exemplare de Acipenser colchicum şi A. persicus, aflate în afara arealului lor principal pot fi foarte uşor confundate cu Acipenser gueldenstaedtii de cei de la fermele de sturioni şi amestecate cu exemplare din această specie. Cum din păcate sturionii alohtoni (străini) sunt întâlniţi pe scară largă, în special în Europa vestică şi centrală localizarea geografică nu mai este utilă pentru identificarea speciilor.
Telemetria sturionilor
În aceste condiţii dificile studiile comportamentului sturionilor capătă cu atât mai multă valoare. Cunoaşterea traseelor de migrare şi a duratei acestor migraţii, precum şi a locurilor de hrănire şi adăpost poate de maximă utilitate pentru identificarea populaţiilor şi speciilor aflate într-un regres continuu. Cum sturionii sunt peşti mari migratori observaţiile viabile nu se pot face decât prin metode de telemetrie, cel mai moderne fiind cele care folosesc telemetria prin satelit. Telemetria oferă două mari avantaje cercetărilor de teren: abilitatea de a identifica individual animalele şi posibilitatea de a localiza fiecare animal în orice moment. Telemetria prin satelit implică ataşarea la un subiect a unui emiţător puternic. Semnalul este receptat de un satelit şi calcularea locaţiei subiectului este transmisă direct prin computer cercetătorului. Telemetria prin satelit implică costuri iniţiale foarte mari şi timpul de urmărire este mai redus comparativ cu alte sisteme. Dacă se urmăreşte doar locaţia animalului şi deplasările sale la distanţă sistemul este avantajos deoarece nu mai necesită personal în teren odată ce emiţătorul este montat pe subiect.
Cercetătorul Radu Suciu, de la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare “Delta Dunării” este un pionier al cercetărilor de telemetrie la sturioni, folosind pentru prima dată metodă la începutul anilor 2000 într-o colaborare cu un partener american. În ultimii doi ani printr-o colaborare cu cercetători norvegieni a realizat marcarea cu mărci satelitare a câţiva reproducători de morun, capturaţi în Dunăre, reproduşi artificial şi eliberaţi nu înainte de a fi marcaţi. Mărcile satelitare sunt ataşate chirurgical şi programate să înregistreze răsăritul şi apusul soarelui cu ajutorul cărora cercetătorii calculează traseul, ritmul deplasării şi adâncimile la care s-a deplasat peştele în diferite momente ale zilei. Aceste mărci sunt programate să se detaşeze la o anumită dată şi ajung la suprafaţă de unde transmit informaţiile stocate sateliţilor iar aceştia le redirecţionează direct în calculatorul cercetătorilor! Astfel se obţin informaţii detaliate cu privire la traseele lor de deplasare şi la ritmul deplasărilor.
Unul din cei cinci moruni marcaţi anul trecut, botezat Harald, în onoarea Regelui Norvegiei ne spune povestea interesantă a migraţiei sale. Harta ilustrează ruta de deplasare a lui harald pe parcursul a 5 luni de la Stelnica, unde a fost eliberat, de-a lungul Dunării şi a coaste nord-vestice a Mării Negre. Din păcate călătoria lui Harald a fost întreruptă prematur peştele fiind adus la suprafaţă (a urcat rapid de la 70 m) după care a urmat un traseu rapid şi rectiliniu spre coastele Crimeii, ceea ce ilustrează faptul că peştele a fost capturat în mare şi transportat în Ucraina, în timp ce emiţătorul satelitar era încă ataşat de peşte şi transmitea informaţii!
Analiza ADN-ului mitocondrial (care se moşteneşte doar pe linie maternă) a relevat diferenţe la sturionii ce urmau să fie marcaţi. Au fost identificaţi astfel trei grupuri de peşti diferiţi la analiza ADN-ului mitocondrial. Aceste diferenţe genetice au fost decelate şi la tiparul migraţiilor acestor peşti, fapt care duce la concluzia că aceşti peşti ocupă areale diferite în Marea Neagră şi se reproduc în zone diferite din Dunăre. Astfel de informaţii se dovedesc extrem de utile în efortul de conservare a sturionilor pentru că trebuie procedat la împerecherea separată a acestor subgrupuri pentru a le menţine variabilitatea genetică. Deci problema protecţiei lor se întrevede mult mai complicată pentru că nu este vorba numai de protejarea speciilor cunoscute ci şi de protecţia şi identificarea populaţiilor cu caracteristici genetice diferite şi cu locuri de reproducere şi migrare diferite.
| < Anterior | Următor > |
|---|
