CE E FRIG, ca frigul trece. Totuşi o gheaţă nesperată s-a întins la picioarele pescarilor care duceau dor de copcă, de ţuică fiartă şi de baboiul tradiţional de după sărbători. Apucăturile pescăreşti sunt cunoscute de o lume întreagă şi fac din noi o tagmă cu iz exotic, întotdeauna în contratimp cu nevoile cotidiene ale semenilor noştri. De pildă, când nimeni, sau aproape nimeni nu ar scoate nici măcar nasul pe geam să vadă dacă prezentatoarele siliconate mint sau nu la ştirile TV despre prăpădul făcut de domnul Celsius în ţărişoara noastră, pescari cu chipul senin se duc pe gheaţă să-şi degere extremităţile pentru câţiva bibani cât degetul şi o roşioară ceva mai împlinită, aşa, de o palmă. Şi asta în timp ce asistentele sociale, poliţiştii şi ambulanţele umblă după oamenii străzii să-i bage cu forţa la căldură. Mirarea publică nu-i exagerată dacă ne gândim cum este să tragi o libelulă isterică în ţeapa cârligului minuscul cu buricele degetelor muşcate de gerul năprasnic şi cu mucii spânzuraţi de nas ca ţurţurii de streaşina de la Universitate. Şi pentru a demonstra că nu intenţionez să arunc în derizoriu o pasiune atât de frumoasă ca pescuitul, vreau să vă povestesc o întâmplare consumată de curând în albia secată a Dâmboviţei, undeva prin zona Grozăveşti. Aici, indivizi maturi, dar incerţi ocupaţional, alergau prin nămolul îngheţat după obleţii amărăşteni, rămaşi la solzul gol pe pământul patriei, victime colaterale ale unui curs regularizat şi betonat. Iată cum, prin contrapunct, nişte nepescari făceau jogging în aerul tare al oraşului cuprins de ger pentru a îngrămădi sufletele rătăcite ale obleţilor dâmboviţeni în pungi şi sacoşe, în timp ce pe Herăstrău pescari neclintiţi, aşezaţi pe scăunele pliante şi cu termosul cu vin fiert alături, nu prindeau nimic. Ei bine, domnilor, sportivi sunt doar cei din urmă! Asta ca să vedeţi cât de greu este să fim înţeleşi, noi, pescarii.
| < Anterior | Următor > |
|---|
