Toamna aceasta, ca o plăcută prelungire a verii, i-a răsplătit cu zile frumoase şi pe cei care şi-au planificat mai târziu excursiile în Deltă. Chiar şi pescarii care au avut oarecare dezamăgiri la ştiucă, pentru că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din baltă, s-au putut bucura măcar de lumina blândă şi caldă a unei târzii toamne de poveste.
Pretutindeni în Deltă ştiuca a fost capricioasă. Au fost câteva zile când nivelul apelor a mai scăzut, apoi s-au menţinut stabile la acest nivel, iar cei care s-au nimerit la timpul potrivit la locul potrivit au prins binişor.
La pescuit
Oricum, întreaga toamnă apele au fost mult crescute în comparaţie cu acelea din alţi ani, iar în lacurile mari precum: Furtuna, Lidianca, Trei Iezere sau Bodaproste, lunile octombrie şi noiembrie au fost cam sărace în ştiucă. Unii au găsit câteva locuri excelente, dar numai pentru o zi sau două, pentru că atunci când au vrut să încerce experienţa deosebită în compania prietenilor chemaţi din ţară, ştiuca nu mai era acolo, sau poate că doar refuza să coopereze…
N-am încercat să pescuiesc în gârle sau în canale, acolo unde se zvonise că s-ar mai prinde ştiucă, deoarece, pentru mine unul, cel mai spectaculos pescuit de toamnă e în lacuri, la ape mici şi nu pe canale. De aceea, împreună cu un vechi prieten din Bucureşti, Doru Vlădescu, am decis să cercetăm puţin lacul Furtuna, iar apoi Băclăneştiul, cu apele sale ideale pentru acest tip de aventură; lacuri de care ne legau amintirile unor fabuloase partide de pescuit. Ne-am zis că merită să riscăm să ne pierdem ziua, chiar dacă… numai pentru a experimenta. Am lansat în mai multe locuri, care în alţi ani ţineau tot timpul ştiucă, însă… în zadar. Nu numai că n-am avut niciun atac, dar n-am văzut nici măcar o umbră de mârliţă, deşi am cercetat în special în zonele cu vegetaţie şi apă mică de pe lângă maluri, unde poţi să-ţi dai seama, mai uşor, dacă… mişcă ceva…
Ratare bicoloră
La apropierea serii, am ajuns în cel mai îndepărtat capăt al lacului Băclăneşti, spre Stipoc, unde apa era foarte limpede, iar vegetaţia acvatică, deosebit de bogată, părea să contrazică apropierea iernii. În sfârşit, am început să lansăm şi, imediat ce blinkerul lui Doru a căzut într-un ochi de apă înconjurat de vegetaţie, o ştiucă uriaşă s-a repezit; violenţa atacului şi pleoscăitura puternică m-au făcut să cred că s-a prins, dar Doru m-a asigurat că ea nici nu a atins năluca, probabil din cauză că aceasta a fost mascată prea repede de vegetaţia din jur. Am decis ca timp de câteva minute să nu mai lansăm în acea direcţie, ştiut fiind că o ştiucă mare, care atacă atât de rapid şi agresiv la sfârşitul toamnei, pierde destul de multă energie şi există riscul să nu mai vrea să „repete, la fel de decisă, figura”. Am lansat în partea opusă, cu speranţa că mai trebuie să fie şi altceva pe acolo, dar degeaba… După vreo 6 – 7 minute, ne-am hotărât să lansăm, din nou, spre locul miraculos. Chiar la a doua încercare, acelaşi atac năvalnic, de astă dată la năluca mea. Şi pentru că întotdeauna trebuie să existe o scuză, pot spune doar că soarele ce luneca spre asfinţit se oglindea puternic în apă, chiar în locul în care căzuse „bicolora mea fermecată”. Nu mi-am putut da seama de ce se întâmplă, decât când am auzit pleoscăitul ştiucii, am simţit că a apucat, am înţepat, dar nu cred că agăţarea a durat mai mult de 2 secunde. De atâtea ori am spus că e esenţial să se urmărească atent ce se petrece în urma nălucii şi iată că mi se întâmplă tocmai mie, cicălitorul altora, să fac prostia de a smulge prosteşte lingura din gura ştiucii.
Captură în vânt
Poate că dacă aş fi purtat ochelari de soare, situaţia ar fi fost altfel. Evident că Doru, căruia anterior îi reproşasem aceeaşi neatenţie, n-a scăpat ocazia de a mă ironiza fără milă. Ne-am îndepărtat spre alte locuri, continuând pescuitul fără să mai avem măcar vreun semn de viaţă de la vreo mârliţă. După ceva timp am revenit însă la locul „crimei neîntâmplate”. Mi-e şi ruşine, dar trebuie să spun că uriaşa ştiucă nărăvaşă a atacat a treia oară tot la „bicolora” mea. De astă dată am văzut-o venind cu valul în cap, am oprit mulinarea, ea a muşcat, dar nu cu prea multă convingere, iar eu am încercat s-o agăţ, fără succes, deoarece a apucat doar cu ciocul… Pentru că se însera a trebuit să ne întoarcem în sat. Fireşte că de astă dată nu mai aveam niciun răspuns la ironiile continue ale lui Doru. E interesant să amintesc că Pavel, scepticul şi comodul nostru amic, care refuzase să ne însoţească (deoarece aflase de la alţii că ştiuca nu muşcă nicăieri) şi care ne cam luase peste picior înainte de a pleca, n-a rezistat ispitei de a ne da câteva telefoane, interesându-se, din oră în oră, ce am mai făcut, Băclăneştiul fiind şi pentru el unul din lacurile speciale… Viaţa oricărui ştiucar e plină de astfel de episoade, în general nepovestite, ale „ştiucii neîntâmplate”, dar uneori e necesar să ne şi auto-pedepsim pentru infatuarea de a ne crede mereu experţi. Trebuie să mai aducem cu umilinţă în discuţie şi impenetrabila problemă a „toanelor cumetrei”, a perioadelor în care ştiuca pare să nu muşte deloc pe arii destul de largi.
Când vrea şi când nu vrea
Astăzi, în epoca telefoanelor mobile, informaţia circulă aproape instantaneu şi trebuie să recunosc că eu şi mulţi dintre prietenii mei pescari facem parte, vrând-nevrând, dintr-un fel de reţea de informaţie asupra situaţiei ştiucii în Deltă. Au fost destule perioade când, mai peste tot, ştiuca nu a fost activă… De la Mila 23, de la Crişan, de la Uzlina, circulau aceleaşi semnale că ştiuca e la fel de necooperantă ca în zona Maliucului. Am încercat să punem aceste situaţii fie în legătură cu creşterea nivelului apelor, fie cu solunarele, fie cu starea vremii (însorite sau nu, cu vânt sau fără…, cu presiune atmosferică scăzută sau crescută etc.) şi nu întotdeauna puteam obţine explicaţii satisfăcătoare.
Pentru Deltă unii cred că o creştere sau chiar o descreştere rapidă cu 5 – 10cm (sau mai mult) a nivelului apei poate determina ştiucile să-şi schimbe teritoriile de hrănire. E firesc ca, pentru o anumită perioadă, nemaiavând un teritoriu de vânătoare stabil pe care să îl apere cu înverşunare de intruziunile altora, ştiucile să îşi piardă din agresivitate. Probabil că nu altfel decât câinii, care, odată ieşiţi departe de curtea în care se simt stăpâni, devin mai puţin înverşunaţi, ţinând mai des coada între picioare pe un teritoriu străin… Şi ştiucilor le trebuie ceva timp pentru a cunoaşte şi a pune stăpânire pe un nou teritoriu de vânătoare. Din observaţiile proprii, înclin să cred că uneori pot avea nevoie chiar de mai mult de trei zile pentru a se acomoda cu un loc nou.
Paleoştiuca
În Deltă creşterea apelor determină şi plecarea multor ştiuci în zonele cu stufării de pe marginea lacurilor, sau în japşe cu apă mică bogate în hrană, dar de cele mai multe ori inaccesibile pescarilor, ceea ce poate crea multora impresia că nu mai există ştiucă.
Problema solunarelor e atât de fascinantă şi misterioasă, atât de aproape de graniţa dintre realitate şi vis, dintre serios şi ridicol, încât cel mai bine este ca experienţa, argumentele ştiinţifice şi convingerile personale ale fiecăruia să decidă.
Dincolo de „horoscopizarea” prostească şi exagerată care a împins solunarele într-un derizoriu nemeritat, credem că problema influenţei soarelui şi a lunii asupra peştilor trebuie să aibă destule temeiuri reale. Lumina produsă de soare şi lună, ca şi atracţia lor exercitată asupra apelor oceanului planetar, au influenţat şi continuă să influenţeze în diferite feluri bioritmul peştilor. Nu e exclus ca unele din hachiţele ştiucilor de a ataca mai mult între anumite ore ale zilei să se suprapună cu ceea ce se înţelege prin solunare. De exemplu, putem să speculăm oarecum rezonabil ceea ce se întâmpla în timpurile străvechi, când mările acopereau aproape întreg pământul. Capacitatea de a anticipa sau percepe, cu extremă fineţe şi rapiditate mareele trebuie să fi jucat un rol esenţial în supravieţuirea peştilor din zona malurilor mării şi a estuarelor.
| Următor > |
|---|
