Când te apropii de Dunăre, de bălţile ei, este frumos, dumnezeiesc de frumos, dar cu cât te îmbie farmecul culorilor, cu atât trebuie să fii mai cu luare aminte.
Te fură cântul valurilor care pipăie malurile, foşnetul stufărişurilor în adierea vântului, nemărginirea orizontului, zborul planat al pelicanilor, urmele ce rămân în siajul lebedelor şi stropii aruncaţi de zvârlugile alergând după pradă.
Şi prins în mrejele viselor, arareori mai are cineva puterea să se smulgă din morganatica chemare. O trecere în altă lume de care pescarii se tem, pentru că mulţi rămân vreme îndelungată sau pentru totdeauna cu minţile rătăcite.
Se topesc văzând cu ochii, după o dragoste nefirească, aproape imposibil de suportat şi rătăcesc pe grinduri, cu ochii pierduţi în zare căutând ceva nedefinit.
Sunt zile pe care bătrânii le cunosc după vuietul Dunării. Un fel de urlet înfundat în liniştea nopţii, şi atunci, în ziua următoare, ascultând vaietele nopţii, nimeni nu se mai încumetă să iasă pe baltă. Auzi doar că nu ştiu care s-a agăţat în plasa de pescuit şi a fost luat de ape, cutare s-a răsturnat cu barca prea plină şi a căzut în bulboană şi alt pescar a rătăcit toată noaptea căutând drumul spre casă şi abia dimineaţa a descoperit că gura gârlei a fost astupată de un plaur.
„Acum zace de friguri şi nu mai ştiu babele ce să-i facă. În delirul lui, povesteşte despre nişte fete, îngeresc de frumoase, care i-au cântat toată noaptea în versuri, legende străvechi şi l-au încălzit cu trupul lor, să nu piară.”
Şi, cu adevărat se miră oamenii, altfel cum de a rezistat murat de ploaia rece, în zi de noiembrie în pustietatea stihiilor nopţii.
Şi-l cred, că de mulţi ani au auzit povestea asta, iar babele se închină pentru trăirea nebună cu fete străine, care nu pot fi decât întruchiparea răului.
Şi, poate n-o să mă credeţi, dar rătăcirile astea se întâmplă cu feciori tineri, neînsuraţi.
Mai sunt şi unii moşnegi cârcotaşi care nu cred toate acestea, şi sunt de părere că, decât să-l umple pe tânărul „lovit de boală” cu ceaiuri şi cataplasme, mult mai bine ar fi să-l ducă la o femeie suferindă de dorul bărbatului pierdut şi s-or ogoi singuri, fără vraci şi vrăji.
Acestea sunt gânduri păgâne, spun femeile, şi-l descântă pe tânăr cu apă ne-ncepută şi flori de busuioc, chiar dacă s-o pierde, să rămână curat ca albastrul zărilor.
Aşa au moştenit, aşa trăiesc şi acum în veacul unei blândeţi copleşitoare şi doar aşa poţi înţelege de ce se înmoaie privirea pescarului când vede în fiecare dimineaţă lotca legată de mal, mângâie ramele potrivindu-le în strapazane, ia apă şi se stropeşte pe ochi şi pe barbă, si-şi călăuzeşte ziua după prospeţimea apei.
„Da, astăzi este o zi bună pentru pescuit!”
Sub un cer violaceu, care se aşază pe fruntea lui ca o coroană, se întoarce la apusul soarelui, sfinţit de zborul pescăruşilor şi cu privirile alintate de plecăciunea liniştită a lebedelor, atât de inocente în credinţa lor despre bunătatea oamenilor.
Şi aşa se petrece fiecare zi, aproape la fel şi întotdeauna altfel, până vine vremea, să-l îngenuncheze în magazia plaselor de pescuit, la fel de zăpăcit ca un tânăr fecior de ielele bălţii.
Şi mintea îi rămâne răpusă de o frumuseţe pe care nu poate s-o explice, dar care-l sfâşie cu un dor nebun, ori de câte ori se întorc tinerii de la pescuit şi se veselesc de bucuria belşugului.
Aşadar, odată prins în mrejele feciorelnicelor făpturi, toată fiinţa se supune cu un dor neomenesc către întinderea nesfârşită a sălciilor şi a stufărişurilor, care au trupul ielelor, ceva mai tinere decât veşnicia.
| < Anterior | Următor > |
|---|
