Undeva, lângă Grindul Stipocului, în labirintul stufărişurilor, se cerne aburul legendei mai abitir ca în orice parte din păienjenişul canalelor Deltei. Poate noutatea pământului ori amestecul neamurilor să aibă o vină în patima locuitorilor pentru poveste, dar nu este lucru să se facă în tăcere, fără o snoavă oarecare, înţelepciune cu tâlc bine de păstrat în minte. De aceea seara, la un borş de peşte meşteşugit pe rând de megieşi, după un rit anume, pe lângă secretul zamei se mai pune şi gustul amintirii. Şi nu de puţine ori cuvintele de duh hărăzesc nobleţea pescarilor. Dar pentru asta se şcolesc în fiece zi ciorbagii în jurul ceaunului de tuci, ca voroavele lor să ajungă la sufletul omului ca să-l însăţieze de dorul tulburător. Şi cel mai mare meşter la treaba asta a rămas moş Istrate, oltean de neamul lui din părţile Jiului. Nu a văzut locurile de baştină niciodată, dar el aşa se ţine, cum s-au mândrit şi moşii lui, peregrini în hăţişurile Deltei.
Patima
„Şi, aşa cum spuneam – a început bătrânul – era băiatul acesta din neamul lui Babuşcă… Vrednic băiat! Nu-i trecea nimeni pe dinainte. Ştiu că a găsit el o afacere bănoasă cu piei de bizam şi a renunţat la pescuit. Cât mai prindea el cu capcanele, cât îi mai dădeau şi oamenii din animalele prinse la întâmplare, chiar făcea bani buni. Îşi reparase gospodăria, că bătrânii erau săraci şi nu mai puteau, îşi cumpărase barcă nouă de 12 crivace şi… ce mai, devenise o mândreţe de flăcău!
Păi, toate codanele îi făceau ochi dulci şi când îl ştiau acasă îşi făceau drum pe la poarta lui… doar, doar! Însă băiatul parcă era fermecat. Nu le lua în seamă pe niciuna şi oricât îşi plimbau ele nurii, aplecându-se aşa ca din greşeală să-şi dezgolească sânii abia înmuguriţi când îl simţeau în preajmă, flăcăul întorcea privirea în altă parte, poate din sfială sau poate să nu le dea nădejde şi să atragă după aceea blestemul.
Dar boala lui nu o ştia nimeni şi nici el nu ar fi vorbit nici în ruptul capului despre patima care-l stăpânea. Întâlnise el o fată de lipovean albă ca spuma laptelui şi cu sprâncenele frumos arcuite. În ochii ei verzi se adâncea ori de câte ori avea prilejul şi atunci bucuria îi năvălea în inimă, să-i spargă pieptul. Vezi că întâmplarea face multe şi oricât le-am aranja, lucrurile nu se petrec după voinţa noastră. Toate au o cale necunoscută, departe de gândirea omului.
Fuga
Pe Valea, fată mai sfioasă ca o sălbăticiune, a găsit-o dând târcoale capcanelor, acolo unde le pusese… într-un prundoi. Nu era pentru prima dată când găsea laţurile smulse fără urmă de vânat. Şi tocmai meşterea la o capcană când a pus mâna pe ea. A prins-o de salopeta veche, iar fata s-a smuls lăsându-l cu tearfa în mână şi a fugit aşa, cu bustul gol, în pădurea de trestii crude. A rămas flăcăul înmărmurit de atâta frumuseţe şi până s-a dezmeticit, zvârluga de fată s-a făcut nevăzută. Nu i-a fost greu să-i găsească urmele pe pământul moale şi a mers drept spre casa dărăpănată a bătrânului Sacalov, chiar dacă urmele se pierdeau în faţa gârlei cu podeţ de lemn, peste care fata nu trecuse. Vezi că fata trecuse direct prin apă să scape de urmăritor. Şi nu s-a dus în casă, ci s-a ascuns în stogul de stuf uscat când a priceput că nu are altă scăpare. Dar flăcăul a vrut numai aşa, s-o sperie, că dacă s-a întâlnit cu bătrânul, nu a scos nicio vorbă despre păţanie, ci doar lăsa a crede că i-a adus salopeta… Că a găsit-o în baltă. Uncheşul a mustăcit şugubăţ şi a mulţumit cu smerenie pentru grijă, dar în felul lui lăsa a se înţelege că nu-i chiar aşa de prost să nu priceapă că lui Ionel i s-au cam încins călcâiele după nepoată-sa. Şi aşa, a chemat-o pe fată s-o muştruluiască, de ce-şi pierde hainele prin baltă. Şi ea, Valea, sălbatecă, n-a răspuns cu niciun chip, că nu era proastă să iasă aşa goală în faţa lui bunică-su. Dar şi acesta a priceput repede că nu-i departe, după foşnetul stufului uscat. S-a prefăcut că n-ar şti şi l-a invitat pe flăcău să mai treacă pe acolo, s-o cunoască pe năzdrăvana de nepoată şi să-i mulţumească ea, personal.
Sărutul
De atunci a mai trecut Ion de câteva ori, aşa ca din întâmplare. Şi de câte ori venea, Valea se ascundea ca de lup deşi îşi muşca buzele de ciudă că nu avea curajul să schimbe o privire, faţă în faţă, cu flăcăul acesta mândru. Îi era teamă că tânărul se va plictisi şi n-are s-o mai caute niciodată. Simţea ea ceva pentru el… că numai gândul la dânsul o făcea să tremure toată, ca după fierbinţeală. Şi până la urmă aşa a fost, că flăcăul a făcut pe supăratul şi n-a mai venit câteva zile, doar, doar o atrage-o să iasă la iveală, să nu se mai joace cu inima lui înfierbântată.
Păi şi când a ieşit ea să-l vadă, măcar de departe când pune capcanele, flăcăul a ieşit din ascunzişul lui de sălcii şi i-a muşcat buzele roşii ca rodia coaptă. Aşa era dragostea atunci, fără multă vorbă şi dacă te legai de cineva, apoi înţelegerea era pe vecie că nu te ierta blestemul să te joci cu inima unei fete. Sigur că n-a fost greu de văzut cum înfloreau amândoi şi patima care le strălucea în ochi de câte ori îşi întâlneau privirile. Şi cât de greu suportau depărtare unul de altul măcar şi pentru câteva ore. Doar uncheşul ştia taina lor şi se bucura că după moartea lui, fata n-o să rămână singură.
Începuse flăcăul să le mai aducă ceva carne, peşte, aşa din prietenie…ba chiar şi unele veşminte cumpărate cu grijă de la oraş… şi făcuse o aşa prietenie cu moşneagul, cu gândul să aibă cale liberă către îmbrăţişările fetei. Şi ea era topită după vânător.
A durat povestea asta câteva luni şi băiatul se ferea să strice frumuseţea iubirii şi să aducă ruşine fetei, care încă mai credea în jocurile copilăriei.
Oraşul
Dar a venit vremea şi a murit moşneagul, aşa fără niciun semn dinainte. Fata-i era demult promisă, însă Ion nu se îndurase până atunci s-o ia la el acasă şi să-l lase singur pe moşneagul care nu şi-ar fi părăsit gospodăria sărăcăcioasă nici în ruptul capului.
Şi dacă a murit moşul, au venit rudele de la Tulcea să-i facă cele de cuviinţă. Şi au început a o boscorodi pe fată că să meargă cu ei la Tulcea să-şi facă un viitor, că ce să stea singură în pustie. Că-i găsesc ei un băiat din neamul lor, să se facă femeie de casă. Să nu mai bată bălţile ca o zăludă fără căpătâi.
Şi mai cu seamă a insistat Vanea, o rudă îndepărtată căruia, se pare că-i cam fugeau ochii după frumuseţea ei. Şi dacă a văzut că nu o scoate la capăt cu dânsa, a legat-o fedeleş şi, mai mult, au răpit-o şi au dus-o la oraş. Acolo, credea bicisnicul acela că stând ceva vreme cu dânsul o să prindă drag şi se va lăsa la voia lui.
Nu spun, ce-a mai jelit Ion întâmplarea asta. În câteva zile ajunsese ca o stafie şi ochii i s-au dus în fundul capului ca două bucăţi de tăciune. Vezi bine că el nu ştia nimic şi a crezut că Valea a fugit de bunăvoie cu dânşii, încântată de închipuirile oraşului.
A făcut kilometri cu barca, la rame, până la Tulcea… doar, doar o s-o mai vadă prin oraş. Da de unde! Oraşul este mare şi degeaba a bântuit pe străzi fără căpătâi, ba a mai întrebat şi ceva cunoştinţe. Nimic! Supt de foame şi cu palmele însângerate de la rame, s-a întors acasă, ca un câine bătut. S-a trântit în pat şi a zăcut aşa câteva zile cuprins de friguri. Noroc că au luat seama oamenii, că Ion nu mai iese din casă şi l-au găsit răpus de fierbinţeală. Au stat babele zile bune, lângă el, ca la priveghi şi l-au îngrijit până şi-a mai venit în fire. A mai început el să mişte puţin, dar era apatic şi fără vlagă. Şi cele ce le făcea, le făcea cu gândul aiurea. Se topea ca lumânarea.
Puterea iubirii
Şi când se gândeau apropiaţii să-i aducă preotul, că gata se stinge, într-o seară a apărut aşa ca din ceţurile bălţii, Valea. A trecut fără un cuvânt prin întreg satul, a intrat în casa flăcăului, s-a culcuşit aşa lângă el udându-l cu lacrimi. S-au crucit oamenii, de unde a apărut şi asta, uscată ca o făptură de pe altă lume. Mai târziu au aflat ce se întâmplă.
Şi a povestit fata că tâlharul a ţinut-o sub cheie, ca să-i moaie încăpăţânarea şi când a găsit ocazia, că a uitat să o încuie, a fugit pe malul Dunării. Un pescar milostiv a luat-o în barcă şi au fugit în puterea nopţii de frica neamurilor. De aici – a continuat moş Istrate – nu mai este nimic interesant, dar am vrut să vă arăt cât de mare este puterea iubirii. Şi mai cu seamă aici vitregiile sălbăticiei au făcut caractere tari pe care nu le sfărâmi cu una, cu două. Oamenii bălţii ştiu a iubi şi de cele mai multe ori legăturile lor sunt pentru veşnicie.”
Ciorba s-a răcit în farfurii şi abia acum au îndrăznit megieşii să sorpotească din zeama gustoasă de teamă să nu aducă tulburare povestirii. Şi noaptea sfâşiată de scânteile jarului asmuţit sub ceaun s-a aşternut ca o catifea neagră. Doar flăcările jucăuşe au prins să arunce sclipiri pe feţele alungite şi tăcute ale oamenilor.
| < Anterior | Următor > |
|---|
